Ciocnirea civilizațiilor pe platforma industrială Pipera

Prin anii ’70 –’80 comuniștii au con­struit, undeva la marginea Bu­cu­reș­tiului, o platformă industrială care a devenit mîndria sistemului multila­te­ral dezvoltat. Se numea „Platforma Industrială Pipera” și, printre cele mai importante întreprinderi care fun­cți­o­nau aici se găsea „Electronica”, producător de aparate de radio, printre al­tele, dar și un centru de calcul de un­de plecau spre România Socialistă pri­me­le calculatoare. „Erau imense, une­le ocupau cîte o cameră”, povestesc azi cu nostalgie taximetriștii, foști lu­cră­tori pe platforma industrială care azi s-a transformat într-un fel de inimă a ca­pitalismului birocratic care bate aj­u­tată de sute de mii de corporatiști.

Este aproape incredibil cîți ta­xi­me­triști au lucrat, cîndva, în același loc de unde azi „ridică” clienți la costum și cravată. Poveștile lor, suprapuse pes­te realitatea de azi, arată cum s-a transformat Platforma Pipera dintr-o ma­­re de halate albastre într-una de cămăși albe și costume scrobite. Co­res­pon­den­­tul acestui colț de București ar fi „La Défense”, celebrul cuib de clă­diri de birouri din Paris, centrul de afaceri al Franței, cel mai bogat cartier din He­xagon. Însă comparația devine o ca­ri­ca­tură, atunci cînd lucrezi în Pi­pe­ra.

Clădirile corporatiste sea­mă­nă, ce-i drept, cu oricare din lume. Clone fi­de­le ale sediilor de mari corporații occidentale, în ele găsești cam tot ce-i trebuie unui birocrat să se simtă fericit și îm­­plinit în viața profesională și să po­ves­tească bunicilor că a ajuns un domn: automate de cafea, de suc, de sandvi­șuri calde, toalete cu cartela, parcări cu barieră, bancomate, mochete greu de mur­dărit, televizoare cu plasmă, di­plo­me de fidelitate, aer condiționat, calculatoare și birouri cu multe sertare.

Doar că, după ce-ai ieșit pe ușa ro­tativă, fosta platformă industrială so­ci­alistă își cere înapoi drepturile. Ie­și­rea spre oraș, după ora cinci după-a­mi­ază durează cam cît călătoria cu TGV-ul din Paris la Londra. Deși clădirile vechi au fost demolate și înlocuite cu turnuri de sticlă și fier-beton, străzile au rămas aceleași. Înguste, șerpuite fără mo­tiv, ele se opresc toate în aceeași intersecție unde mașinile se în­co­lo­nea­ză ca după un accident pe au­to­stra­dă. Devenită cea mai aglomerată in­ter­secție din oraș, ieșirea de pe Plat­for­ma Pipera are ironia sa. Exact în acel loc se află o secție de Poliție, deve­ni­tă un fel de simbol al neputinței oa­me­nilor legii în fața traficului. Al­ter­na­ti­va rămîne metroul, dar ca să ajungi acolo este o aventură pe trotuare. În­gus­te și găurite, ele sînt refăcute de cî­teva ori pe an. Cînd în sfîrșit au fost reconstruite, și dalele așezate perfect una lînga alta, muncitorii își dau sea­ma că mai trebuia făcut un sanț. Și au fă­cut un nou canal în care „cămășile al­be” își rup pantofii.

Cam așa s-a așezat capitalismul pes­te România Socialistă. Clădirile cor­po­ratiste au îngropat halele industriale, dar sistemul care le înconjoară a rămas același, învechit și rupt de ci­vi­lizație. Celebrul clișeu al formelor fără fond este inevitabil.

Liviu IOLU