Ciocniri la semafor

Pentru că în ultima vreme am a­vut niște vise ciudate în care să făcea că eram la volanul unei mașini ieșite de sub control, deși nu am pus mîna vreodată pe un volan sau schimbător de viteze, cred că asta mă califică să-mi imaginez următoarea cugetare a șo­ferului care mă claxonează acum, prins în trafic, cît traversez, senin, la semafor:

„Ai naibii, bipezi! Dacă și-ar fo­lo­si și mîinile să treacă strada, totul s-ar petrece mult mai ușor[…]

Uite-l și p-ăsta, cum se leagănă pe membrele alea in­fe­rioare într-un ritm de melc. Așa, așa, treci mai departe… Zic, sincer: ar trebui făcută o lege care să-i oblige p-ăș­tia să-și folosească și mîinile atunci cînd trec strada. Adică, polițaii să stea cu ochii pe ei, să vadă care nu merge și-n mîini și să-i ia deoparte: «A­men­dă între 100 și 500 lei. Ați încălcat ierarhia din lanțul trofic… Îmi pare rău, nu am ce să fac, dacă vă e jenă să nu vă murdăriți pe mîini, ar fi trebuit să învățați mai mult la școală și acum erați ca domnu, la volan!».

Pe bune, toată treaba asta cu trecutul în patru labe ar dura maxim do­uă-trei secunde, am economisi timp prețios, apoi – de exemplu, ca-n si­tuația asta – eu m-aș strecura în spa­te­le lu ăsta cu Honda din stînga, i-aș tăia fața lu ăsta cu Loganu – dă-l în mă-sa cu rabla lui – și aș intra î­na­in­te pe coloană. Mai e motociclistul, dar ăsta oricum e donator de organe, da­că se bagă, fac un bine unui băiat ca­re așteaptă rinichiul la spital. Așa, ta­ti, hai că ne mișcăm, hai Loganu, stai, lasă-mă și pe mine să intru… Al nai­bii ăsta pe două picioare, tot n-a a­juns pe partea cealaltă! Să mor dacă-i în­țe­leg p-ăștia! Cine-și mai închipuie în ziua de azi că faci ceva în viața asta dacă n-ai roți? Crede careva că deciziile importante se iau stînd în două picioare?

Tot timpul cînd se vorbește de funcții e vorba de scaune, fotolii, poa­te un tron acolo simbolic măcar. De două labe, niciodată! Pînă și cîinele ăsta, săracu, care trece pe lîngă el a în­țeles că te descurci mai repede în pa­tru labe. Na, lui nu i-a luat mai mult de două secunde. Că vine îndată tram­vaiul și nu mai are nimeni loc… e verde!!!”.

Ajuns, umil, de partea cealală, pri­vesc cum zidul de mașini por­neș­te în trombă și, cum, cu lacrimi în ochi, de admirație, ceata de pietoni care au scăpat încă o dată cu viață privesc du­­pă ei. Și parcă cineva șoptește: „Cînd­va, o să ajung și eu acolo…”.

Andrei UDIȘTEANU