Cu sacoșa de rafie la Festivalul de Film European

În seara aceea nu aș fi vrut să fiu în pantofii regizorului Toader Nap. Era avanpremiera filmului său, „Nun­tă în Basarabia” și, dacă în timp ce sala de la Muzeul Țăranului încă își umplea locurile era vioi, a sfîrșit cu o mină palidă și niște ochi umflați, la limita apoplexiei. Fil­mul său a deschis cea de a XIV-a e­diție a Festivalul Filmului European, or­ganizat de Institutul Cultural Ro­mân și calea vizionării celor 50 de filme, reprezentând 28 de țări e­u­ropene.

Carevasăzică, un eveniment cu ștaif, un influx de artă cinematografică, un festival de film e­u­ropean într-o țară europeană. S-a um­plut sala și a început să ruleze fil­mul. Totul bine și frumos în pri­me­le 20 de minute, după care a în­ce­put să sară banda. Publicul nu ce­dase nici după 20 de minute de ur­mă­­rit un film care se transformase parcă într-o glumă proastă.

Cînd te pregăteai să rîzi la o poantă din film îți opreai reacția la ju­­mătate, pentru că te invada penibilul cadrului oprit sau al replicilor să­­rite. Cînd te hotărai să-i mai a­corzi o șansă și imaginea era ok pentru cî­teva minute, pierdeai iarăși firul în­tregii acțiuni. Era parcă cineva ne lua la mișto. Asta era senzația, mai a­les că singura rumoare era provocată de spectatori, nimeni dintre or­ganizatori nu părea să se agite în vreo direcție. De altfel, singura persoa­nă care și-a cerut scuze publicului a fost regizorul. Stătea în fața sălii, fre­­cîndu-și mâinile, jenat și perplex și aproape neștiind ce să spună, în mo­mentul în care lumina s-a oprit, semn că orice speranță de a putea urmări filmul până la capăt în seara aceea murise. Așadar, așa a debutat la București Festivalul Filmului E­u­ropean. Lumea a început să pă­ră­seas­că sala și era un aer greu, de ru­și­ne care plutea acolo, de parcă e­ram toți vinovați de ceea ce s-a întâmplat.

Duminică am fost la un nou film din cadrul Festivalului, Das Weisse Band (Panglica Albă), din două mo­tive: 1 – filmul nu are voie să fie ra­tat, a fost distins cu Palme D’Or la Cannes anul trecut și cu Globul de Aur pentru cel mai bun film stră­in, în același an și 2 – se schimbase lo­cul proiecției. Ei bine, din păcate ța­ra era aceeași. Am pierdut și aici ze­ci de replici din film din simplul motiv că erau cadre pe fundal alb – întinderi de zăpadă – iar scrisul a­vea și el aceeași culoare.

Lîngă noi era un tânăr care ți­nea ocupat locul din stânga lui cu o sacoșă. În dreapta era alt scaun gol. A apărut un cuplu și l-a rugat să se mute ori la stânga, ori la dreapta. La care el: „după ce că ați găsit două locuri, mai vreți să stați și unul lângă altul?” Așa e, domnule. Du­pă ce că ai Festival de Film Euro­pean, mai vrei să vezi și filmele?

Roxana LUPU