Cum a învățat Ecaterina să tacă

Opinia de la centru Niciun comentariu la Cum a învățat Ecaterina să tacă 2

Prima dată când a învățat Eca­te­ri­na să tacă nu avea mai mult de 11 ani. Poate că ar fi vorbit ea ceva mai mult, doar era copil și greu poți în­­­țe­le­ge la vîrsta aia lecția tăcerii. În­­să si­tuația era cu totul și cu totul ex­­­cep­țio­nală. Era anul 1916 și Ion, ta­­tăl Ecaterinei, țăran cu pămînt la cîmp, a fost luat din bătătură și dus la răz­boi. Primul Război Mondial nu l-a scu­tit pe Ion, tatăl a șapte co­pii și so­țul mamei lor, Anca, cum de fapt nu i-a prea scutit pe niciunul din­­tre oa­me­nii mici de la începutul unui se­col tulburat.

Așa a învățat Eca­­terina de mică să tacă, cam pe a­tunci cînd sol­dații treceau prin sat și opreau la poar­ta ei doar cît să in­tre și să ia ce apu­cau de prin curte. Din colțul de un­de observa tot haosul ăsta, a în­țe­les următoarele: „Ori­ci­­ne vine peste ti­ne, tu fă-te mic, să poți să trăiești”. O filosofie de viață ca­­­re a adus-o pes­te timp, plasînd-o prin­­tre su­pra­vie­țuitorii adevărați, ăia reali, ne­în­cu­nunați de glorie, de fap­­te de curaj.

Cînd cel de-al doilea război a ve­­nit din nou peste Ecaterina și ai săi, soțul ei, Ștefan, ca și tatăl, cu 30 de ani în urmă, a dispărut din viața ei și a celor șapte copii pe care-i aveau îm­preună tot timp de vreo doi ani. Ecaterina s-a făcut iar „mică”, n-a zis nimic nici cînd a plecat băr­ba­tul, nici cînd a venit peste ea în ca­­să un ofi­țer neamț, cu ordonanța lui, și a pre­luat controlul asupra gos­­­po­dă­ri­ei. „Alte femei, rămase tot sin­­gure, fu­geau de acasă. Dar unde să mă duc? Aveam copii, nu puteam să fug”, spune femeia.

Ofițerul stră­in o pu­nea să-i coasă nasturii la uni­for­­­mă, îi vorbea în limba lui, Eca­te­ri­­­na aproape leșina de teamă, cosea și tăcea. Într-o zi ofițerul și-a chemat or­­­donanța, a lătrat cîteva ordine, a ple­­cat și dus a fost. Ștefan a găsit-o, îm­­­preună cu copiii, într-o casă mai mult goală. Au refăcut totul, munca la cîmp a fost reluată. Povestea să­ră­ci­­ei a fost prelungită de comuniștii ca­­­re au golit ce se mai putea de prin gos­­podărie, la câțiva ani după răz­boi. I-au lăsat o singură găină și de la aia îi cereau ouă. Și cînd Ștefan a mu­­­rit, în același an cu Gheorghiu Dej, viața a mers totuși, într-un mod ca­­­re femeii i s-a părut ciudat, mai de­­­parte. Dacă ar fi să înglobezi viața bă­trî­­nei țărănci Ecaterina, din Vintilă Vo­dă, județul Buzău, e nevoie doar de două cuvinte, pe care le repetă a­proa­pe șoptit cînd nu amestecă ma­ri­­le momente istorice ale secolului XX: „Trăiam greu”.

Astăzi, Ecaterina are 106 ani și es­­te, potrivit datelor poliției, cea mai bătrînă persoană din România. Cio­­banul Tănase P. Tănase din Ste­­jaru, Tulcea, deținătorul „titlului” în urmă cu ceva vreme, a închis o­chii prin septembrie 2009, lăsînd loc Ecaterinei cît să glumească, un­de­­­va în apartamentul unuia dintre mul­­ții ei nepoți de la Buzău: „Nu mai e nimeni, mamă, numai eu mai sînt! Păi, cine a crezut că o să trăiesc atî­­ția ani. N-am fumat, n-am băut, n-am mîncat cărnăraie, că n-aveam. De unde să avem? Am postit. Am prins și rege, și războiul, și comuniș­tii, prin toți am trecut cu o vorbă bu­nă. Că tăcerea e ca mierea! Că noi tră­­­iam greu… Acuma e cel mai bi­ne. E pace în lume, e liberă lu­mea…”.

Andrei UDIȘTEANU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top