Cum se sparge un suflet de porțelan
Opinia de la centru 20 martie 2013 Niciun comentariu la Cum se sparge un suflet de porțelan 1Fugim de moarte deși ea este singura certitudine pe care o avem. Odată și odată vine și ne ia. Dar ceea ce mă sperie pe mine nu e nici măcar asta. Ci faptul că am văzut oameni pentru care moartea reprezintă o normalitate. S-au obișnuit cu ideea că n-ar mai putea fi la un moment dat și gata. Pentru ei e ca și cum te trezești dimineața, te speli pe dinți, mănînci, mergi la serviciu, ieși la o țigară în pauză, iar între timp, în orice moment de altfel, poți să și mori. Pe acești oameni îi vezi pe stradă și nu-i recunoști.
Nu scrie pe fruntea lor că sînt neînfricați ori că sufletul lor e un templu neprofanat de îndoială. Ei nu vor să trăiască veșnic, cum am vrea majoritatea, dacă știința ar permite asta cumva. Iar din lumea lor, a celor care își beau cafeaua pe nerăsuflate la masă cu moartea, se numără el, medicul legist de la spitalul „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. Cînd am intrat prima dată în morgă m-a luat cu un fel de răcoare pe la ceafă. Parcă îmi sufla cineva. Un miros de formol, de substanțe greu de digerat m-a izbit în nări. Pentru prima dată am simțit cum miroase a mortăciune de om.
Atunci subiectul meu a fost o femeie de 35 de ani, conformație atletică, păr lung, negru, 1,67. Culoarea ochilor nu i-am văzut-o. A rămas veșnic ascunsă după pleoapele vineții, ca un mister a lui Blaga. Din fotografii am văzut că avea ochii albaștri, aproape azurii. Femeia era goală, întinsă pe o masă de metal. O imagine rece, un rece glaciar, încît mi se făcuse frig și mă lua cu amorțeală de la picioare. Medicul legist o mîngîia pe creștet părintește. „Alcoolemie mare în sînge, încercare nereușită de sinucidere prin tăierea jugularei. A reușit însă de la etajul cinci”. Mult prea sec pentru mine. Dar n-am avut timp să rămîn cu traume.
A doua vizită a fost pentru un bărbat tăiat de tren. După ce l-am văzut împrăștiat pe șinele de cale ferată de sub podul din Burdujeni, la morgă am descoperit un cadavru asamblat. Un puzzle uman, cusut în copci mari, fără prea multă osteneală. Opera lui însă a fost cam dificilă, lipseau multe organe. „Nu i-au mai adus intestinele, ficatul și splina”. Fugise un maidanez cu ele în gură chiar cînd au ajuns anchetatorii și ne-au fugărit de la locul accidentului. Mereu poliția ajunge tîrziu, peste tot. Legistul de la morgă mi s-a părut vesel, primele dăți. Apoi ne-am mai întîlnit și cu alte ocazii. Ultima dată însă, era trist. În timp ce așteptam afară în frig, un bărbat a scos un sicriu cît caseta de bijuterii a unei doamne. În mașină, mama aștepta fără vlagă, pruncul mort după naștere. Mă întrebam dacă i-a pus măcar un nume. Am văzut legistul ieșind afară să fumeze. I-am simțit gustul amar din gură. „Sînt momente în care mă simt ca și cum aș livra un colet. Și vă spun eu că nu e drept asta, să moară un copil așa de mic”. „Poate așa a vrut Dumnezeu!”„Atunci nici el nu e drept.”
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu