Cumințenia românului

„Dați un RON pentru Panteon!” Ați auzit vreodată sloganul ăsta? A fost o campanie demarată acum vreo șapte-opt ani de Academia Română. Ideea era ca toată lumea să dea un leuț pentru ridicarea Panteonului Românesc. Puseseră ochii și pe un spațiu potrivit, în Parcul Tineretului din București. Nu clădirea ar fi fost însă șmecheria. Ci ceea ce ar fi încăput întrînsa, și anume întreaga istorie glorioasă a poporului român. Îmi amintesc cu o mare claritate cum unul dintre membrii Academiei visa să aducă rămășițele lui Ștefan cel Mare în acest spațiu. Alături de tablouri, opere de artă, manuscrise.

Nu știu cîți RONI au apucat să strîngă respectabilii, doar că precis denominarea nu i-a ajutat decît la rimă. Ideea a venit evident de la altă campanie a vremii, una care s-a și încheiat cu ridicarea Ateneului Român. „Dați un leu pentru Ateneu” a pulsat mai armonios în sufletul românului și s-au adunat jumătate de milion de lei de aur. Un leu de aur făcea 31 de lei, adică s-au strîns 15,5 milioane de lei. A mai fost nevoie de încă jumătate din această sumă ca minunata clădire să domine Bucureștiul. Mă simt mîndră că românii, poate unchi și bunici de-ai mei, au înțeles scopul acestui gest.

Nu mă simt la fel de plină de mine cînd privesc Arena Națională sau Podul Basarab care pînă la urmă tot din banii mei au fost făcute. Îmi va umple inima însă cînd voi intra, plină de sfială, în muzeul ce va găzdui Cumințenia Pămîntului. Da, voi plăti, bilet, fiindcă am auzit și discuția asta. Și pentru autostrăzi plătești taxe peste taxe chiar și după ce au fost construite din banii tăi.

Doar că de data asta, din banii tăi se va putea șterge umilința uitării unui mare român. Constantin Brâncuși nu mai are casă memorială, nu are un muzeu. Constantin Brâncuși este apucat cu ambele mîini de francezi care spun despre el doar că ar fi „francez de origine română”. Simt că acum avem șansa să reparăm o vină națională prin cumpărarea gingașei sculpturi.

Nu avem toți ochii curatorului, criticului de artă, evaluatorilor de artă. Nici nu trebuie, cînd ai o inimă. E suficient să privești „Cumințenia pămîntului” și înțelegi că „Brâncuși e și al meu”. Și mie, Andreea Archip, sculptura de jumătate de metru înălțime îmi va oferi liniștea că pentru cauzele supreme știm să acționăm ca unul, ca un popor.

Text de Andreea ARCHIP, Senior Editor Opinia Studențească și jurnalist freelancer.