De dragul bunicii, aș scrie poezie

Cînd a auzit că vreau să mă fac jurnalistă, bunica a înșirat la tot satul că o să-i dau dedicație la radio cu Irina Loghin. Își imagina că o să am o viață de cîntec. Primul articol scris de mine pe care l-a citit în Adevărul a fost despre primul mort de gripă porcină din județul Suceava. A crezut că e doar așa… pentru că uneori trebuie. Apoi despre mama care și-a ucis fetițele, și s-a aruncat pe geam.

A urmat un accident în care un bărbat și-a pierdut pentru totdeauna soția, un jandarm sinucigaș apoi crima de la Siret, unde o mamă și fiica acesteia au sfîrșit împușcate în cap.

M-a sunat să-mi spună că a pus un pomelnic la biserică și că nu vrea să-mi mai vadă numele în ziare numai la crimăciuni. Bunico, să știi matale că meseria asta nu e așa cum o vede lumea, nu e nimic incitant și nici înălțător în ea. Cei care spun asta mint, sau n-au stat în viața lor într-o scară de bloc o noapte întreagă, așteptînd anchetatorii să scoată cadavrele a doi copii afară. Ebru de patru ani și Eget de nouă, amîndouă slăbuțe și frumoase foc. Le iubeau pînă și vecinii. Asta pînă cînd, cea care le-a dat viață s-a hotărît să le-o și ia cu patru cuțite de bucătărie.

Tatăl le-a găsit decapitate, iar pe ea aruncată de la etajul cinci. Atunci am descoperit că jurnaliștii care scriu frumos nu merg la înmormîntări. Nu caută sinucigașii prin spitale să le facă poze în ceasul morții și nu umblă după declarații de la soți cînd în acel minut soțiile li se sting la reanimare.

După jumătate de an nu te mai mișcă nici un genocid

După un timp înveți cîți centimetri are și sicriul unui copil mort la naștere, că cea mai folosită unealtă de către cei de la descarcerare se numește ranga „Huligans”, iar atunci cînd medicii spun că victima are plagă craniană deschisă înseamnă că nu mai are zile. Nu este nimic frumos în jurnalism, din moment ce pleci de pe băncile facultății sensibil și te trezești călit prematur pentru o viață de martor.

Martor la tragediile oamenilor, iar dacă la început visezi cîteva nopți la rînd numai sînge și copii nevinovați, căzuți victime celor care ar trebui să-și dea viața pentru ei, mai tîrziu te gîndești că te-a pălit foamea exact în față la morgă, că familia mortului nu mai vine și ție îți trebuie musai o poză, cu mortul mort, cu mortul viu… ce mai! Trăiască dezumanizarea.

Paula SCÎNTEIANU