De sufletul celor vii

Pentru că nu știm niciodată cînd ne vine sfîrșitul sîntem de regulă hî­tri, profanatori și perverși. Credem că e­xis­tă suficient timp în viitor pentru a în­drepta lucrurile, pentru a aprinde lu­mînări la vii și la morți ori pentru a iu­bi mai mult. Dar iubirea nu se vin­de la kilogram, se făurește acolo unde și o adiere de vînt stîrnește furtuni căci su­fletul omului e un drum fără sem­ne de circulație.

Și în comuniunea asta a noastră cu divinitatea, ne-am obiș­nu­it cu ideea că dacă dăm bani la bi­se­rică avem în desaga de păcate mai pu­ține. Și mergem acasă ca ispășiți și curați ca lacrima, în timp ce prin noi curge puroiul și tina. Dar nu de pu­ți­ne ori, banii cu care unii au impresia că și-au cumpărat un loc în ceruri nu ajung pentru renovări ori pictură bi­zantină, ci pe undeva la dracu.

E­ram în copilărie, în satul bunicilor, bună prie­tenă cu băiatul și fata po­pii. Cî­n­d au ajuns adolescenți și au încurcat dru­murile dintre biseri­că și barul de lîn­gă căminul cultural, lu­au banii din cutia milei și mergeau la dis­cotecă sîm­băta. M-au rugat să nu spun, să nu se afle prin sat, că are po­pa scandal. N-am spus. Dar am rămas cu un gust amar și soarta a făcut în așa fel că nu ne-am mai văzut de atunci.

Mai rău de cei care se lasă duși de tot în ispită și fură clopotele pe care le duc mai apoi la fier vechi. I­coa­ne­le sînt și ele direcționate spre „pi­a­ța neagră”, mai exact spre cei ca­re umblă prin sate cu icoane de vîn­zare, zic că sînt sfințite de Pimen și că au fost pictate de măicuțele de la Vă­­ratec. Pentru ei, hoții de cele s­fin­te, socoteala se face la urmă, în altă lu­me.

Alții însă își răscumpără pă­ca­te­le mai concret, adoptă un copil ori do­nea­ză bunuri, bani și alimente. O par­te renunță la înjurături ori la ți­gă­ri. Fiecare cum poate, căci și așa cimiti­rul se umple de morminte fără cru­ci. Însă cei care și-au făcut din meserie o mașină de spălat păcate nici măcar nu se gîndesc la asta. Salvează vieți și atît, nu așteaptă nimic în schimb. Și în ciuda tuturor știrilor despre mita din spitale ori despre proasta dotare a u­ti­lajelor pentru incendii, am tot res­pec­tul din lume pentru medici, pom­pieri și cei de la descarcerare. Iar pen­tru un salariu din care își cumpără pî­ine și salam, acești oameni au me­reu por­țile deschise spre rai. Mai rău de noi care abia dăm bună ziua vecinului iar cînd scăpăm măruntul din buzunar u­nui cerșetor sîntem plini de sine. În acest caz, Dumnezeu să ne ierte!

Paula SCÎNTEIANU