Decît niște observații (II)
Opinia de la centru 6 martie 2012 Niciun comentariu la Decît niște observații (II) 6Jurnalismul narativ predicat de Cristian Lupșa e o colecție de scheme: se ia povestea, se pune la dospit – nu degeaba trebuie luni de zile! – , se desface în bucățele. Fiecare guguloi de text se lipește apoi în locul indicat de săgeți.
Luați orice exemplar din „Decît o Revistă” și veți recunoaște un număr limitat de rețete (o avea și școala americană limitele ei!). Majoritatea articolelor sînt întinderi corect executate, bine stoarse de umor. Caută să impresioneze, în schimb, prin aglomerarea detaliilor. De exemplu, ucenicul domnului Lupșa va descrie cu nesaț ceașca de cafea din fața interlocutorului său, mai ales atunci cînd obiectul cu pricina n-are nimic de-a face cu povestea. Nu face trăirea cît o ceașcă de cafea.
Primitivul reportaj românesc obișnuiește să sară peste amănuntul irelevant. E prea grăbit să construiască scene vii, redate chiar și într-o banală ordine cronologică, dacă așa îi vine bine cititorului. Paragrafele sînt stropite cu un umor anume, care supraviețuiește miraculos de la „Mărirea și decăderea celui mai gras om din România” al lui Brunea Fox la „Viețașii de pe Rahova” al lui Eugen Istodor sau la „Tăcerea melcilor” lui Viorel Ilișoi. Românii obișnuiesc să-și trăiască necazurile, ba chiar și tragediile cu umor. Să scrii după rețetă de import presupune, printre altele, să extragi acest zîmbet amar, să mutilezi povestea.
Se întîmplă ca, după ce-a alergat pe ulițele vreunui sat uitat de Dumnezeu, reporterul să n-apuce să-și șteargă bocancii de noroi la intrarea în redacție. Îl așteaptă o tastatură, cîteva televizoare cu volumul dat la maxim și-o cafea oribilă, de la automat. Editorul vrea repede o machetă pentru pagină, are și altele pe cap. S-ar putea să n-aibă cine să se uite peste articol, poate nici peste titlu. În condițiile astea, cel care reușește să-și adune gîndurile și să scrie un material care să supraviețuiască dincolo de ziua următoare merită felicitări, nu disprețul unor roboței de presă.
Precizare: Nu mi-a plăcut niciodată să scriu despre presă, n-aș fi în stare să dau lecții. N-am intrat niciodată în vreun cor de plîngăcioși, n-am întrebat nicicînd: „Unde ne este reportajul?”. Chiar dacă scrise oarecum la nervi, ca reacție la ceea ce am considerat o nedreptate, rîndurile de mai sus se vor mai degrabă o pledoarie pentru jurnalismul cinstit, așa cum l-am văzut făcut în atîtea locuri. Reportajul nu trebuie să fie într-un fel anume, nu cere scheme complexe: trebuie doar scris.
Vlad ODOBESCU
Adaugă un comentariu