Declarație

Vă iubesc și vă stimez pe toți, bă! Pe domnișoara care merge la Carre­four ca să ciocănească pe­peni și care sună după aia vreo prietenă ca să-i zică: „Am fost la Carrefour, așa mi-era poftă de un pepene”; pe ăștia care conduc mașini japoneze cu linii elegante și nu se simt deloc niște biete mogîldețe de carne cînd opresc la semafor și încep să se scar­pine cu seriozitate în nas; pe ăștia care cumpără brînză pentru că brînza e un aliment sănătos, mai ales în caz de regim. Le recomand – ca unor prieteni dragi – brînza brie, cea cu mucegai alb și pufos, nici mă­car nu e așa scumpă.

Îmi plac ăștia care citesc și pos­tează poezii pe net, la ore recomandate mai degrabă pentru somn, în e­gală măsură cu cei care intră noap­tea în direct, la radiouri creștine, pen­tru a da sfaturi de viață și a încerca să aducă pe calea binelui un om pe care nu-l cunosc, alături de un pre­zen­tator cam acru, dar la rîndul său creștin, prezentator care spune la sfîrșit: „Vă aștept și mîine seară, dragi prieteni! Doamne ajută!”. Apreciez gestul celor care-mi trimit sfaturi pe mail: „Cum sa scapi de capuse + altele”: „Daca s-a prins o capusa si ai in casa untura, acoper-o complet cu untura solida si dupa doua-trei minute se desprinde (ea se sufoca, untura nu permite nici un strop de aer si capusa scoate capul din pie­le); daca nu s-a desprins inca,  pui untura din nou.” Mulțumesc frumos, așa voi face, Doamne ajută!

Am toată considerația față de doam­nele foarte în vîrstă care spun cu ochii în lacrimi: „Am avut băr­bat bun” primului străin care le aju­tă să coboare din autobuz, față de cei care citesc ziare de sport fie și doar pentru fotbal, față de vîn­ză­toa­rele care la început se enervează pu­țin cînd clientul le întinde cardul, „va dura mult și e coadă în spatele dum­neavoastră”, dar după aia bagă cardul în aparat, beau o gură de apă, zic: „De fapt chiar aveam nevoie de o pauză” și zîmbesc.

Să nu uit de omul acela care a lipit un afiș în stația lui 311 de la Iancului, în care anunța că vinde „Pianina Stichmeyer Berlin – placă bronz” și explica, sub literele astea îngroșate, că amîndoi copiii i-au plecat în străinătate și că nu mai are ce face cu ea. Într-o zi o să-l sun, fie și după ce va fi vîndut-o, ca să-mi spună cum e viața acum, după pia­nină. Îi iert pe cei care stau pe par­tea stîngă a scărilor rulante, în ciu­da regulilor clare lipite chiar lîngă balustradă.

Îmi sînt dragi ai mei, cînd sună ca să mă urechească de la 350 de kilometri distanță, „n-ai mai sunat-o pe soră-ta de la ziua ei”, iar eu mormăi ceva și schimb subiectul: n-o să înțeleagă niciodată că pot să iubesc chiar și oameni pe care-i văd o dată pe stradă, că pot să iubesc fă­ră să zic nimic, mai ales cînd nu zic.

Vlad ODOBESCU