Din viața unui bec-minune

E cumva reconfortant să-l știi a­colo. Cel mai vechi bec din lume ar­de de 109 ani și cinci luni într-o sta­ție de pompieri din orășelul Liver­more (California). Cu pauză de o săptămînă, ce-i drept: în 1937, construcția care-l găzduiește a fost re­no­­vată.

Becul-minune are o cameră de supraveghere numai a lui – a do­ua cameră din viața sa, pentru că cea ini­țială s-a stricat după doar trei ani. Ima­ginile, updatate odată la 30 de se­cun­de, pot fi văzute pe site-ul www.centennialbulb.org. Pe 8 iu­ni­e 2001, într-o vineri, comunita­tea i-a sărbătorit centenarul cu un gră­tar și muzică din „tinerețe”, cum se cu­vine unui veteran simpatic.

Un filament de carbon încîlcit și aparent plăpînd, o lumină chioară a­run­cată cu superioritatea su­pra­vie­țuitorului asupra unui secol nebun, crud, duios, glorios, stupid. Lîngă be­cul din Livermore, creat de Adol­phe A. Chaillet pentru com­pa­­nia electrică Chaillet, omenirea a avut timp să așeze o lungă serie de sim­boluri. De exemplu, pe o foaie cît se poate de oficială, cu antet și sem­nătură, președintele George W. Bush a scris că sub globul de sticlă e con­centrată inventitatea americanului. Alții îi măsoară viața electrică în vieți de om sau vorbesc, cu aerul specia­lis­tului, despre cît de bun e filamen­tul de carbon, spre deosebire de cel cu mercur. Există și o carte de po­vești în care invenția lui Chaillet e per­sonaj principal: pe copertă e un bec aprins deasupra unui pat, iar în pat e un copil care zîmbește în somn. Iar copiii cresc și intră pe site să vadă că se întîmplă uneori ca poveștile să fie adevărate, asta li se pare „cool” și „uimitor”.

Mai sînt persoane care își mani­festă dorința de a cumpăra becul în caz că se va stinge în timpul vieții lor, persoane care-și pun întrebări, care îm­part posibile instrucțiuni de fo­lo­sire, într-o engleză pentru care-și cer iertare. În cartea de oaspeți a site-ului se află și un „autodenunț” al unui fost puști obraznic: la sfîrșitul anilor ’60 învăța la o școală învecinată stației de pompieri și se urca pe o clădire din apropiere, și de acolo a încercat în repetate rînduri să spargă becul cu pietre. Acum se uită înapoi și își a­seamănă străduințele copilărești cu atacurile teroriste care au zguduit America. „Cum ar arăta viața dacă toa­te încercările noastre stupide ar fi încununate de succes?”, se în­trea­bă el. Cineva e de părere că ar trebui instalat alături încă un bec – fie și unul trecător – care să-i țină „bă­trî­nului” de urît.

Un om de pe un alt continent i-a spus „îngrijitorului” becului că se ui­tă întruna la imagini, pentru că lui i se pare că atîta vreme cît becul stă a­prin­s mai există speranță pentru lu­mea asta. Dar asta e o prostie, de­si­gur.

Vlad ODOBESCU