Din vremea contesei de Arbore

Oamenii se opresc în mijlocul u­liței cu vacile de lanț și stau. Stau și se uită la cer. S-au întors de la ci­rea­dă pe la 6 seara, cînd soarele încă mai arde în luna septembrie iar vîn­tul aproape că urnește frunzele din plo­pii de lîngă cimitir. În liniștea as­ta o femeie țipă de se aude în tot sa­tul, fuge pe lîngă cotețul de porci și își face cruce. Vecinii martori spun că a scuipat și în sîn și a jurat că se lea­pă­dă de dracu.

Sperioși oamenii ace­ia, din fire. Dar și gospodari. De la 400 de metri de pîmînt, cu o viteză de 12 kilometri pe oră, curțile toate se des­chid ca o palmă. Uriașele stoguri cu fîn cocoțate pe drugi de lemn se văd ca niște movilițe de pămînt, scormo­ni­te de cîrtițe iar locuințele par niște căsuțe de turtă dulce din cărțile cu povești. De aici totul se vede fără re­li­ef, ulițele sînt ca niște vene albe, uscate de soare care se împînzesc în toate direcțiile, ca într-un cor. Sa­tul în sine e o mică vietate lîngă o­go­a­re­le pline de cartofi, de unde femei și copii se ridică de pe vine, din ge­nunchi, cu sacii pe jumătate plini și-și lungesc gîturile cu mîna pavăză la ochi. Nici ei n-au mai văzut așa ceva pe cer, decît poate la televizor. „S-a speriat tot Arborele, noi am crezut că sînt extratereștri”, spune Costel sărind gîrla cu sufletul la gură.

A aj­uns exact cînd balonul a ate­ri­zat pe miriștea de lîngă sat. Și ce ba­lon! Ma­re cît să încapă casa prima­ru­lui și bi­se­rica cu tot cu clopotniță. N-au mai văzut oamenii din Arbore balon zbu­rător și s-au speriat degeaba. Unii au rîs ca proștii. De-ar ști ei că de acolo de sus li se vede toată osteneala și truda unei zile de muncă! Iar fu­mul…fumul gunoa­ie­lor arse toamna are alt miros. Se la­să peste sat ca o ceață cenușie, înă­bu­șitoare, iar de la cîteva sute de me­tri în sus se vă­lu­reș­te, pînă se pier­de în zare. Din ba­lon, nea Ilie flu­ie­ră. Apoi mai a­prin­de fitilul care scoa­te flăcări și ne men­ține în aer. Știe să mînuiască această „cîrmă a vîntu­lui” de 12 ani și spune că pentru așa ceva char trebuie price­pere. „Dacă ești aven­turier te poa­te costa viața. Prea mult vînt și te pră­bușești într-un lac de unde nu te mai scoate nimeni, ori nimerești într-o pădure. Balonul ăsta are 20 de metri înălțime, 16 metri în diametru și 2.200 metri pătrați. Pînă acum nu am avut nici un incident grav. De cînd sînt pilot am observat că oa­menii în general nu se sperie de­oa­rece este o călătorie blîndă. Dacă au rău de înălțime zburăm mai jos”.

Poate vă vine greu să credeți, dar după o călătorie de o oră cu balonul am primit și un rang nobil. În Ar­bo­re este un obicei, cam vechi, ce-i drept, ca cei mai viteji oameni să fie răsplătiți. Am devenit contesă de Ar­bore, cu toate ritualurile de rigoare, doar pentru că am zburat pe cer cu păsările, iar ei nu cred că ar avea tăria asta niciodată.

Paula SCÎNTEIANU