Doctorul dintre lumi
Opinia de la centru 26 mai 2011 Niciun comentariu la Doctorul dintre lumi 1A fost o noapte lungă. De asta și cafeaua pe care o bea la prînz medicul Irina H., de la un spital județean din Moldova, tot lungă trebuie să fie. E oboseală mare. Deși Irina găsește energia să povestească clar, coerent, ce înseamnă să fii pediatru în România. E genul de doctor de care nu ai fi surprins dacă îl vezi prin secțiile de copii cu vreun ursuleț de pluș atîrnat de stetoscop. Irina H. mai e ceva. E un om „călit” prin clinici străine. A lucrat ani de zile în Belgia, în spitale bine dotate, pline de reguli bine puse la punct și învăluite de calmul care apare cînd știi că ai la îndemînă tot ce oferă medicina modernă.
Acum s-a întors acasă, unde, de multe ori, unui medic normal îi vine să-și ia cîmpii. Aplică însă, ca un fel de asigurare, un sistem ciudat de muncă. „Sînt cu un picior în Belgia”, spune zîmbind. O dată la două luni, cînd belgienii o cheamă, Irina lasă deoparte spitalul românesc și, în zilele ei libere, ia avionul ca să facă gărzi de weekend în Belgia.
Face asta de peste un an deja. „Plec vineri de aici și mă întorc luni. Nu merg direct la spital. Îmi iau cîte o zi liberă, de concediu, că nu am cum altfel. Am intrat cu un contract de medic înlocuitor acolo și ei au nevoie de mine. Nu mi-au făcut o favoare, ci au nevoie de mine. Cînd ești medic și faci gărzi, înveți să reziști și la perioade mai încărcate, mai dure. Probabil că noi, medicii, sîntem cumva construiți ca oameni de sacrificiu”, spune Irina.
Face asta din pasiune pentru medicină. Și poate și dintr-o prudență alimentată de condițiile din ce în ce mai grele în care își face meseria în propria țară.
Apoi, da, e și un avantaj financiar. Cîștigi cam 800 de euro după garda de weekend din Belgia. Din care însă plătești impozit acolo, iei biletele de avion, de tren, un sandviș. Și mai e ceva, dincolo de bani. Se simte foarte bine de fiecare dată cînd intră în spitalul belgian. E un soi de terapie să consulți pacienți într-o țară normală.
La români „doctorul e și el cineva pe-acolo”, în străinătate „doctorul are o poziție”. Se simte de cînd te duci la bancă, de la creditul pe care ți-l acordă, de la cum îți vorbește directorul de spital sau șeful de secție, pînă la omul pe care îl tratezi.
„Da, o să evadez la un moment dat din nou. Definitiv”, spune totuși doctorul. Regrete ar fi, la fel cum sînt atîtea diferențe. Spune că i-ar fi dor de oamenii de aici. La fel cum tot ei îi sînt cei care îi dau brînci să fugă cît mai departe. Totuși, în Belgia, dincolo de medicamente, acces la aparatură, zîmbete amabile, calm și mult bun simț, Irina a observat că relația cu medicul prinde ceva din vizita la avocat sau la notar.
Andrei UDIȘTEANU
Adaugă un comentariu