Dor, cuvînt ucrainean

În Kiev e la fel de frig ca anul trecut, pe vremea asta, în estul Ucrainei. Orașul are bulevarde largi, pline de lumină, și metrouri adînci, împînzite de oameni și reclame. La un an și jumătate de la începerea conflictului, ucrainenii își fac poze pe Maidan și aprind lumînări în memoria celor căzuți. Zîmbesc, li s-a mai dus ușor din încrîncenare, dar dacă le vorbești în rusă, sînt în stare să te ia la bătaie.

Refugiații din estul Ucrainei sînt peste tot. Au riduri sau zîmbete senine, sînt înverșunați sau nostalgici, îi vezi în hotel, la magazin, pe stradă. Trăiesc într-un oraș îmbrăcat în galben și albastru, culorile de pe drapelul țării, se plimbă pe străzi unde pot cumpăra hîrtie igienică cu mutra lui Putin.

Pe Vitalie l-am cunoscut într-o cafenea de pe Kreșatik, bulevardul principal al orașului. Mi-a spus că a fost un afacerist de succes. Deținea în Donețk, printre altele, o mină de cărbune, un cinematograf, o piscină. Anul trecut, o mînă de rebeli cu kalașnikoave și veste anti-glonț i-au spart sediul companiei, au furat toate actele și au lăsat în urma lor, ca amintire, cîteva grenade. Vitalie a pierdut tot, s-a refugiat cu familia în Kiev.

Yanna are 20 de ani. Ne-am întîlnit în tren din estul Ucrainei în seara în care în București zeci de mii de oameni plîngeau după tinerii din Colectiv. Avea păr blond și cei mai frumoși ochi albaștri din lume. Sorbea cu grijă dintr-o cană cu ceai.

În casa ei de pe lîngă Donețk, se trezea în fiecare seară de la explozii. „M-am îmbolnăvit de griji și supărare, acum încerc să mă tratez”. După jumătate de an, s-a refugiat împreună cu prietenul ei în Odesa.

Pe Maxim l-am cunoscut în Riga, la o școală pentru jurnaliști. Ne-am înțeles minunat pînă cînd a descoperit pe Facebook-ul meu o poză cu Zaharcenko, liderul așa-zisei Republici Populare Donețk. Cînd i-am zis că am făcut-o la mișto, s-a supărat și mai tare. „Nu faci glume din astea.” Mi s-a făcut rușine pînă în stomac. Am șters-o.

Sînt oameni simpli, împrăștiați prin țară sau în afara ei. Le e dor de Donețk. Îl vor așa cum era el pe vremuri: verde, viu, cu fabrici, magazine, restaurante și locuri de joacă pentru copii. Vor să stea în camerele în care au crescut, cu postere pe pereți. Vor să-și vadă bunicii care-au fost prea bătrîni ca să mai plece.

Vor acasă, dar locul acela, pentru cei mai mulți, nu mai există.

articol de Lina VDOVÎI, jurnalist independent și Senior Editor Opinia Studențească