Ei cu ei, noi cu Voicu

„Ascultă-mă un pic! Dacă eu m-am dus la Interne, omule, ai toată Procuratura României, ai toată Justiția în mînă, ai toată Curtea… (…) Da, am Poliția, vreau să-l arestez pe Onțanu, vreau să-i fac dosare lu’ Oprea, credeam că poate vine de la… de la… de jos dosaru’, sus merge șnur! Pentru că eu sunt singuru’ personaj care am tot… toată cane… conexiunea în mînă…”

Omul ăsta are toată conexiunea în mînă. Adică știe toată încrengătura și nu-i e frică să o folosească. Cuvîntul de tranzacție e „dosar”, un cuvînt la care toată lumea a învățat să se închine mai ceva ca la hîrtiile cu valoare. „Foița”, cum o mai numesc aceiași oameni cu conexiuni. Ei știu cum stă treaba și culmea, mulți dintre noi știm cum stă treaba. Și atunci, ce ne mai miră că ni se aruncă în ochi o fumigenă după care să lăcrimăm ca după un rîs bun?

„Asta-i România lui Traian Băsescu, înțelegeți? Bani, șantaj, asta-i crimă organizată, nu automatu’ pe stradă! Că-ți vine să ieși cu arma în mînă la un moment dat pe stradă, să nu mai ții cont de nimic. Că nici în ’89 nu au fost abuzuri și atrocități, domne, șantaj pe față. Și alea două amărîte, speriate, îngrozite, terorizate și aialalate a luat banii cu derbedeul ăla de…”.

Viziune limpede și sînge rece. Nu ai cum să supraviețuiești altfel într-o lume în care ajungi la o așa disperare de-ți vine să ieși cu arma în mînă pe stradă. Și obsesiv, acel ´89 zbuciumat ne urmărește la infinit, cu un punct de plecare al altor feluri de atrocități: cele de după perdea.

„Și probabil Dumnezeu ne încearcă să ne unească mai mult și să identificăm unde-i diavolul și dușmanul.”

Credința becaliană atîrnă de sufletele zbuciumate ca o insignă în pieptul vreunui comandant în rezervă. O purtăm în noi și atunci cînd binele are un singur beneficiar. Nu e fiță. E bine că cineva mai are în vedere și caracterul „verde” al omenirii. Personajul nostru se poate întrece lesne spre adevărata tradiție, pentru a savura, într-un moment de respiro, ceva ecologic.

„Plus că noi vedem un happy end. Doi! Aștia-s bani pe care nu-i mai luăm. Luăm o dată și gata! Pe muncă cinstită”.

Și optimismul nu trebuie să dispară orice-ar fi. Ca în basmele cu Harap Alb în care învinge cineva, cu mai multe conexiuni și care are „binele” de partea lui. Munca cinstită e orice îți face bine sau oricine ia des și puțin. Salariul unora e o dată în viață, neimpozabil.

Și mulți s-au chinuit să spună, după război, că fața acestui personaj cu speech remarcabil de natural aducea de mult cu necuratul. Nu are a face cu înfățișarea. A fost de ajuns să-l lase să vorbească și a materializat în cuvinte toate bănuielile celor mici. Cătălin Voicu e tiparul unui tabloid politic. Și nici măcar asta nu e înspăimîntător. Înspăimîntător este că noi știm asta.

Andreea ARCHIP