„Fericiți cei îndrăgostiți…”

Gillian este una din laturile tri­­unghiului din romanul „Trois” a lui Julian Barnes, unul din cei mai îndrăzneți scriitori britanici con­­­temporani. Povestea cărții e a­șa: ea intră într-un mariaj cu Stu­art, la adăpostul stabilității și al iu­birii împărtășite, pînă cînd, la doar cî­teva luni de la căsătorie, se în­dră­gostește de Oliver, cel mai bun prieten al soțului său. Oliver e scli­pitor, flegmatic, se dă în spectacol în public, șochează prin atitudine și limbaj și este tot ceea ce nu este Stuart, un băiat liniștit, fun­cțio­nar la o bancă. Oliver lucrează dis­cret cu tîrnăcopul la temelia proas­petei uniuni conjugale a celor doi, pînă cînd capătă ce își dorește: Gillian divorțează și îl ia pe el de bărbat.

Sandra a citit cartea asta și i-a dăruit-o unui Oliver, ca o po­ves­te a ceea ce ar fi putut să fie. Pentru că nu poate pleca de lîngă Stuart. Sînt împreună de zece ani și în răs­­tim­pul acesta a ajuns să îl iu­beas­că domol, ca o ploicică liniștită de va­ră și niciodată suficient cît să mear­gă la altar. Nu poate trăi fără să se îndrăgostească, îmi spune, cînd ne pierdem față în față, într-o mare de oameni. Are nevoie de scîn­­teia aceea din ochi care sfîr­șeș­te prin a te arde înăuntru, un in­cen­diu devastator dar dătător de viață. Oliver e reîncarnat acum într-un pictor, și acolo, în atelierul lui în­gust, o pictează și o iubește.

„Am știut cum e să fii iubită”, spune Gillian a lui Barnes, „dar nu am știut cum e să fii adorată”. „Știi, aș vrea să mă ridic odată, cînd stăm în liniște amîndoi, și să-i spun: Te iubesc, dar acum vreau să fac dragoste nebunește cu alt­ci­ne­va. Dar cum aș putea să fac as­ta?”, spune Sandra. Care să fie răs­punsul și unde să îl caute? Dra­gos­te și îndrăgostit, iubirea caldă ca un foc de șemineu iarna și vă­pa­ia cotropitoare a unui nou în­ce­put. Atîtea maxime și aforisme au scos despre asta oamenii, din An­ti­chitate și pînă în zilele noastre, dar în momentul ucigător al a­le­ge­rii ești de fapt singur cu inima ta tăcută, confuză. Louis de Ber­nieres, un alt celebru scriitor britanic, vine să o liniștească pe San­dra, dar tot fără a-i da un răspuns: „iubirea este ceea ce rămîne după ce ființa înamorată a dispărut”, spu­ne el în premiatul său roman, „Co­relli’s Mandolin”.

Dar întrebarea care doare și pe care nu avem cui s-o adresăm este „de ce trebuie să dispară această ființă”? De ce nu poate sta cu noi la infinit? Ar mai trebui inventată a zecea Fericire, pe lîngă cele no­uă: „Fericiți cei îndrăgostiți la nes­­fîr­șit de una și aceeași persoană”.

Roxana LUPU