Frați de oaie

I-am văzut trailerul înainte de „Hail, Ceaser!”, cea mai recentă producție a fraților Coen. Eram cu cîțiva prieteni de la Casa Jurnalistului, ne pregăteam pentru o hăhăială zdravănă în primele rînduri din cinematograful Elvire Popesco, cînd am văzut niște oi pe o superbă vale islandeză și sala de cinema s-a transformat într-un cîmp. „Doamne, vreau să văd filmul ăsta”, i-am spus lui Vlad Ursulean, iar el a dat tacticos din cap și mi-a zis da da, să-l chem și pe el.

„Rams” sau „Despre oameni și oi” (2015), cum e tradus pe la noi, e sfîșietor de frumos. E fix despre oameni și oi … și un pic mai mult. Doi frați care nu și-au vorbit timp de patru decenii – cu excepția răvașelor pe care și le trimiteau printr-un cățel – sînt nevoiți, ca să-și salveze oile de o boală incurabilă, să colaboreze. Ceea ce pare un sacrificiu uriaș la prima vedere se transformă într-o misiune în care orgoliile nu mai contează. De dragul ultimelor oi din rasa sauðkindin, Kiddi și Gummi, cei doi bătrîni încăpățînați ca niște berbeci, urcă împreună pe un ATV și-și mînă animalele, într-o noapte cu furtună strașnică, în creierii munților islandezi.

Regizorul filmului, Grimur Hakonarson, a recunoscut de la bun început ceea ce am bănuit cu toții cînd am ieșit de la film. „Am fost puțin influențat de noul val al filmului românesc”, spune într-un interviu, iar asta explică cumva absurdul, dar și șarmul situațiilor.

Hakonarson are background de documentarist și este autorul celui mai de succes scurtmetraj din Islanda, un film despre doi wresteli homosexuali. Tragicomedia „Rams” nu e despre un conflict. Nu e nici măcar despre dragostea față de animale. E, așa cum a scris Wall Street Journal, „o poveste inteligentă despre diverse tipuri de pierderi”.

Aș vrea ca textul ăsta să se încheie ca ultima scenă din film, cu cei doi frați bătrîni și morocănoși dezbrăcați pînă la piele, sub un strat baban de zăpadă, cu ultimele oi sauðkindin rătăcite. Să aibă un final pe care nu-l veți uita, vorba unei prietene, vreo cinci ani de acum încolo. Dar sper că veți merge să vedeți filmul. Probabil veți plînge, dar uneori asta înseamnă fericirea.

Text de Lina VDOVÎI, Senior Editor Opinia Studențească și jurnalis freelancer.