Havana, ultimul paradis

Apărute în biografia mea printr-o coincidență fabuloasă, cele zece zile petrecute în capitala Cubei au încheiat, pe nepregătite și împotriva voinței mele, o copilărie prelungită în vraja iluziilor, a narcisismului și a grandomaniei-lume în care voi crede mereu că trebuie să trăiască o vreme orice tînăr. Nimic nu poate fi mai frumos decît să visezi și să trăiești ani în șir cu sentimentul că timpul nu există, la fel cum nu există nici limite și nici eșecuri.

Cînd puterea aceasta de a visa și de a-ți imagina tot felul de scenarii posibile pentru viitorul tău, cînd ființa ta pierde lumina care dezvăluie totul în jur drept o minune continuă, cînd obosești să mai crezi în propria ta bunătate și forță de a regenera, frumusețea în care te-ai scăldat toată copilăria, adolescența și apoi primii ani ai tinereții se isprăvește. Am aflat toate acestea într-un timp foarte scurt;

Havana, cu aerul ei sufocant, mi-a confiscat iluzia că avionul te poate legăna spre paradisuri terestre. Dar nu există paradis pe Pămînt. Cel interior se pierde la maturitate și se regăsește, probabil, la bătrînețe. Lumea noastră e mică, pămîntul pe care călcăm e o insulă unde traiul tuturor oamenilor mari e îngrozitor de asemănător. N-aș fi vrut să descopăr asta niciodată.

Puțini vor înțelege cît de dureros și de frustrant este, pentru un jurnalist, să nu poată povesti mai nimic despre una dintre cele mai fascinante, colorate și fierbinți capitale de pe Terra. Nu pot rememora decît dezamăgirea unui spectacol dezolant: o insulă pseudocomunistă încercînd să țină piept, în miros de pește prăjit și aburi de rom, unui Mapamond confiscat de capitalismul bancar-consumerist, o insulă pe care tinerii acceptă senin să se prostitueze, visînd la o căsătorie de conveniență cu americani, în timp ce Fidel și neamurile sale bîntuie ca niște umbre peste tot, cu slogane care îndeamnă, invariabil, la luptă.

La fel cum nu pot rememora decît „evenimente” precum ziua de 26 iulie – 50 de ani de la revoluție, aniversare anunțată de oficioasele Gramma și Juventud Rebelde cu același titlu ridicol „Raul va vorbi mîine”, sau precum întîlnirea cu ceea ce, pe vreme părinților mei, trebuie să fi însemnat o turnătoare sadea.

Toate mi se par întîmplări mici, triste și decolorate. Toate prea suspendate într-un peisaj edenic pentru un european, prea de-a valma cu albastrul oceanului de la buza falezei, cu turiști durdulii și băștinași scheletici, prea suprapuse peste angoasa unei canicule fără sfîrșit, în care se mai strecoară, arareori, resturile vaporoase ale unei adieri nesperate.

P.S.: Am dorit pînă în ultima clipă ca alegerile prezidențiale să mă inspire, astfel încît să vă ofer un text serios, în acord cu vremurile sobre pe care le traversăm. Dezbaterea de vineri, 20 noiembrie, a „celor trei” candidați m-a dus cu gîndul la un concurs de Mister, în care concurenții extrag, în bikini, biletele cu întrebări capcană din boluri de cristal.

Azi (n.r. duminică, 22 noiembrie), i-am revăzut defilînd în aceiași bikini, însă cu buzunare din care se ițeau „suveici”, ștampile și buletine de vot.

Dana BALAN