În pat cu Italia

În casa din Via Rubicone (Montevarchi, Italia) miroase a cald, a rufe proaspăt călcate. Ma­ri­a­na le-a călcat, deși patroanei casei nu-i prea place cum rămîn cutele în ur­ma ei. Mariana oricum s-a angajat să-ngrijească de Italia. „Te iau pen­tru o treabă și-ajungi să faci cinci-șase servicii și tot pentr-un sa­la­riu”, îmi zice Mariana, în timp ce freacă o dală din salon. Italia, ma­ma patroanei, își doarme somnul de amiază, cu buzele roșii boțite în per­nă. O machiază Mariana în fie­ca­re dimineață, la șapte, cînd vine la serviciu. Altfel, fără stratul de pu­dră și fardul albastru, Italia nu co­boa­ră dintre cearceafuri.

Mariana trece la următoarea da­lă. Stă întunecată, cu buzele în­cor­date într-un gest de scîrbă. Din cînd în cînd privește bănuitoare spre ușă, spre cuier, spre haina din bla­nă de nurcă. Italia i-a plecat în cinci ani, de cînd îi poartă grija, de do­uă ori. Pur și simplu și-a făcut un ba­gaj doar cu papuci și a ieșit pe ușă. „O căutam pe străzi și mă gîn­deam că am să fac pușcărie. Mă gîn­deam că am trei copii și un cățel”, îmi povestește Mariana și nu mă pri­vește nici măcar o clipă cu ochii ei nemachiați. A găsit-o așteptînd cu­minte, pe banca din stația de au­to­buz. Nu mai apucă să-mi po­ves­teas­că și de a doua oară pentru că bă­trîna se trezește. Apare în cadrul ușii, măruntă, cu capotul ei înflorat și cu rujul întins pe obraz.

Salariul se completează în poșetă

„Și pe tine cum te cheamă? Acum ai intrat pe ușă?”, întreabă Italia. Dar nu pe mine, pe Ma­ria­na. „Are Alzheimer”, mai apucă să-mi spună înainte să-i răspundă bă­trî­nei ca unui copil. Apoi fața Ma­ria­nei se luminează ca după apăsarea u­nui întrerupător, începe să rîdă, să îi șteargă obrazul, să-i așeze capotul. Italia murmură un cîntec, iar Ma­riana dansează în jurul umeri­lor mici ai bătrînei, veselind-o și aran­jîndu-i părul. Apoi o conduce la fotoliul ei și-i deschide televizo­rul. Dar Italia privește pe geam, cîn­tînd încă, și parcă-i vezi în ochi cum i se resetează amintirile.

Telefonul Marianei sună. E fi­i­ca ei de opt ani care nu are nici o ur­gen­ță, îi e doar dor și se plictisește sin­gură acasă. Mariana urlă la ea și-i închide telefonul. „Am ajuns ca un dascăl din-ăla care iubește opt ore 200 de copii și se întoarce acasă și nu știe să mai iubească unul”. Cei­lalți doi copii sînt în România, la o altă „acasă”.

Eu plec, am venit doar să-i aduc o felie de tort. Mariana închide ab­sen­tă ușa în urma mea. Se gîndește la noaptea lungă care o așteaptă. O noap­te lungă, în pat cu Italia, căreia va trebui să-i cînte mai tare decît ar­ti­ficiile ce se vor auzi afară. E Re­ve­lion, dar o plătesc dublu. Și-n po­șe­tă mai are și puțin detergent, un pix și două furculițe.

Laura BABAN (SPANIA)