La „Hilton”. Scene de abator

Porcii stau posaci sub jetul de apă ce curge din dușurile din ta­van, ca sub o ploaie torențială. Uneori tre­sar. Mai ales cînd aud un guițat scurt de pe rampa unde, la fiecare 20-30 de secunde, cîte unul dintre ei e ajutat să urce de un bărbat în ha­lat alb. Aici dispar pe rînd, după un pa­ravan. Strigă pentru o ultimă oară și iau apoi calea „procesului tehnologic”, prin zecile de hale care se deschid dincolo de punctul ăsta.

„Aici e „Hilton”, așa îmi place să spun. Dacă tot e ultimul lucru pe ca­re îl văd, măcar să fie plăcut”, spu­ne patronul abatorului, trecînd, cu mîi­nile la spate, printre băltoacele de apă adunate pe lîngă țarc. La „Hil­ton”, sute de porci sunt aduși zilnic să moară. Ajung salam, șuncă presa­tă și parizer prin magazine.

Miroase a frică în aer. A frică și sîn­ge și a carne friptă. La niște di­fu­zoare se aud „Anotimpurile” lui Vi­valdi. E metoda prin care porcilor li se fac „ultimele clipe mai frumoa­se” în abatorul ăsta.

Măcelarul în halat alb e sictirit. Are deja un mecanism al uciderii. Nu mai e nostim deloc. Ține un fel de băț electric în mînă, s-a terminat cu ve­chile lame ascuțite. Cu bățul electro­cutează animalul. Acesta nu se mai zbate. Nu mai e el, măcelarul, și ani­malul. E un întreg sistem la mij­loc.

Uneori te poți minți că ai de-a face doar cu un obiect, pînă la ur­mă. Îți poți închipui că animalul nici măcar nu există, că e doar parte din tot mecanismul ăsta bine legat, ca­re e pornit în fiecare dimineață și e stins seara, la plecare.

Porcul moare, e purtat de o ban­dă rulantă în încăperea următoare, ca pe niște aripi nevăzute, venite de dincolo. E ridicat pe niște chingi puternice, cu rîtul în jos și e băgat într-un val de foc, care-l pîrlește bine. Apoi vine următorul porc, și următorul, și următorul… Atîrnă toți la nici un metru distanță unul de celălalt de lanțuri, luminați în portocaliu de flăcările prin care tocmai au trecut. Ajung prin mîna agilă a unor tipi care-i eviscerează me­ca­nic, privind către pereți sau cine știe în ce altă parte, cu gîndul aiu­rea. Porcii se duc apoi în altă hală, un­de sînt tranșați, mărunțiți, to­cați, dezosați…

Cînd ajung deja în încăperea un­de salamul e ambalat, nimic nu mai dă de înțeles că acum nici o oră animalul trăia. În ultima încăpere a abatorului, ai de-a face cu o pastă rozalie. Porcușori desenați simpatic poartă șepci și eșarfe pe ambalaje. Și fac fericiți semn că e „OK”, din copită.

Andrei UDIȘTEANU