Muza lui Picasso, la apus

Tîra un cărucior plin de cumpărături și încerca să se împingă și pe ea cu un zâmbet. Mergea spre camera ei. La ușă erau agenți de pază în maro, pe holuri asistente în alb. Azilul de bătrîni nu e însă acasă, nici cînd bătrînii își permit să plătească 5.000 de euro pe lună, cînd ai vedere spre un parc frumos, coafor, club de activități și cadrele medicale zîmbesc cu bunăvoință ca dintr-o reclamă la un cabinet stomatologic. O fi fost un medic celebru, o fi primit o decorație de la statul austriac sau o fi inventat un medicament. Cine mai știe…

Mulți dintre cei care stau la azilul evreiesc de pe malul Dunării vieneze nu mai știu cine au fost. Angajații îi trec însă într-un catalog al lor și îi mai poartă cu ei la o bîrfă într-o pauză de cafea. Și multe sunt bîrfe hazlii. Domnul de la 203 se așază mereu pe o bancă de la etajul unu și așteaptă autobuzul spre casa. Doamna de la 300 se îmbracă doar de la brîu în sus și se îndreaptă, cochet, spre oraș la vreun eveniment sau pacientul de lîngă care pretinde că știe toate limbile pămîntului, dar nu face decît să repete aceeași frază în germană la infinit. Angajații văd în spatele bolii, însă… Și știu că unui bolnav care a dat mîna cu Kennedy trebuie să-i duci altfel iaurtul la masă, să-i pui branula la mînă sau geanta pe umăr. Trebuie să bați altfel la ușa Shoshanei Afroyim, muza lui Picasso. „E o doamnă distinsă, e cuminte și pictează mereu… Are un atelier amenajat chiar aici”, explică Ioana, o asistentă medicală care a venit din România în Viena în urmă cu opt ani.

Sunt altfel de pacienți cu siguranță, dar sunt totuși pacienți. Cu fișe medicale, aceleași boli ale timpului, dar cu un altfel de trecut. Sunt atîtea personalități pe paturile lor, că angajații încep și fără voie să creeze din inerție pacienți celebri. Ioana susține că soția lui Joseph Pulitzer ar fi murit în brațele ei. Asta chiar dacă cel care a dat numele cunoscutelor premii s-a născut la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar așa cum septagenarii care au venit să apună pe malul Dunării au nevoie să fie speciali, înainte să vuiască posteritatea din necroloage, și angajații în halate albe au nevoie să atingă oameni deosebiți.

Andreea ARCHIP, reporter TVR