Norvegia – vilvoi sau sauvage?

Se intimpla ceva. Stau de citeva ore si ma uit la funia groasa care atirna deasupra draperiei. Nu mi-a spus nimeni la ce foloseste. Deschid carti peste carti, nici nu conteaza pagina, citeva cuvinte din fiecare, pina mi se pare ca ma umflu de cuvinte romanesti, asa, fara nici o noima, cum s-ar deschide un frigider plin cu ciocolata de toate felurile, cind, in larg, ti se ineaca corabiile.

Dind fuga Erasmusului

Cind am ajuns prima oara in camera asta m-a izbit aceeasi funie. Mi s-a raspuns: "Doar in caz ca ai nevoie". O tisnire de amuzament negru m-a facut sa trec peste raspuns. In camera nu se fumeaza. "Sint alarme care vor incepe sa urle si cind o sa faci dus, sint ultra-ultra-sensibile" a inceput discursul exaltat de prezentare a preciziei occidentale cu irizatii nordice. "Studentii nostri sint recunoscuti dupa modestie si timiditate" a urmat la un moment dat. Nu incepuse scoala, universitatea o vazusem ca pe un reper turistic, lunga, uda si zaluda in facilitati de neconceput: "Puteti intra oricind, la orice ora din zi si din noapte. Nu doarme niciodata". Numai cind au inceput cursurile de-adevaratelea, am inceput sa alerg prin Volda. Ca omul cu luminarea aprinsa in miezul zilei – in pas de plimbare o strabati in jumatate de ora, de la un capat la altul, ba mai admiri si fiordul. Pe strazile drepte, fuga isi pierde orice ratiune. De asta norvegienii merg rar, vorbesc rar si, in general, te paralizeaza cu-n relant molcom. Si totusi fuga incepe imediat si cu o batista pe nas si cu ochii putin inrositi. Numai erasmusii o practica, asa, ca pe un ritual de recunoastere. "Studentii casei" pasesc mereu cu acelasi calm egal. In clasa mi-au explicat rinjind la "fitele mele citadine", sursa mirosului acid-izbitor care m-a facut sa gonesc: "cow shit". N-am strimbat niciodata din nas cind o siciiam pe bunica sa ma lase sa mulg vaca. Numai contrarierea simturilor "mi-a dat nas". In fiecare dimineata si de trei ori pe zi gazonul din jurul universitatii e imbalsamat asa.

Pe loc, "repaos"

Stau in fundul clasei, pentru  privirea de ansamblu. Vocea profesorului se amesteca treptat cu fosnete, clefaituri, rontairi, rigiieli, scirtiituri si fluieraturi. Pentru urechea odihnita si binevoitoare, s-ar percepe aproape o armonie. Toate sunetele astea se balanseaza, se amplifica, se ritmeaza, fara sa se amestece vreodata intr-un banal zgomot de fond. Pe mese stau asezate caserole cu cirnaciori, maioneze cu usturoi, salate cu ceapa. Toate asezonate cu "strategic design", adica arhitecturi meticulos calculate de sustinere a vreunui brand. In prima banca, in pantaloni scurti, sta Jorn, un norvegian atipic de brunet. Si-a terminat kebabul, si-a incununat sonor multumirea stomacului, si-a ridicat un picior pe masa si sprijinit intr-un cot, e gata sa se implice sinestezic in enigmele branduirii.

Ma intorc in camera. Nici sensibilitatea alarmelor nu se contrariaza usor. Norii de fum aluneca in voie estetica pe linga funie.

Oana OLARIU (Norvegia)