Nu există Românie pentru fotbalul american

Cică în Statele Unite, 12 inși rămîn anual paralizați de pe ur­ma fot­balului american. Dar noi sîn­tem o țară mică, n-o să avem în veci a­se­menea performanțe. Nu existăm, li­teralmente, în acest sport, atîta vre­me cît n-avem federație.

În mod oficial, niciun component al formației de fotbal american Predators București nu alear­gă pe acest maidan jerpelit din Parcul Național, după o minge ovală, cu și­returi. Jucătorul acela, care de fapt nu-i un jucător, ci un simplu om, nu zboară prin aer, cu capul în jos, și nu e cît pe ce să-și rupă noada la a­te­­rizare, noada lui nu e recunoscu­tă. Nu strigă decît puștii care fac o mi­uță ceva mai încolo, au tot dreptul.

Ne-au luat-o bulgarii înainte și la capitolul ăsta. „În Bulgaria e­xis­tă o singură echipă. Nu știu, poate e vor­ba de mentalitate, dar ei cu o sin­gură echipă au reușit să-și facă fe­derație și să primească ajutor de la Federația Internațională de Fot­bal American. În România ai ne­voie de zece cluburi, de sute de ju­că­tori le­gi­ti­mați, nu putem face chestia asta. (…) Am cerut ajutor și de la Am­ba­sa­da SUA, dar am fost politicos re­fu­zați”, explică președintele Pre­­da­tors București, George Rusu.

Să nu care cumva să le sugerați o frăție cu rugbiștii, nu veți face de­cît să dați dovadă de superficialitate. „Mai există sporturi care și-au făcut o singură federație, dar între noi și rugby nu există nicio asemă­na­re. Există tot atîtea asemănări între fotbalul american și rugby cîte e­xis­tă între fotbal și handbal. Dacă stăm să luăm ca asemănare faptul că min­gea e ovală, o să spun: OK, amîndo­uă mingile sînt ovale, dar una e mai mică, una e mai mare, una are șireturi, alta n-are, cea de rugby are patru laturi, asta nu… Terenul e di­fe­rit, buturile sunt diferite, numă­rul de jucători e diferit, regulile în sine”, mai spune Rusu. În plus, rugby-ul există.

Avînd în vedere că sînt impercep­tibili pentru ochiul uman, acestor indivizi le e mult mai ușor să ac­cepte faptul că nu au bani. Of­tea­ză doar cînd au meciuri acasă și tre­buie să le ofere oaspeților o sticlă de apă, să închirieze teren și ambulan­ță, să fie bine. În creierii nopților de duminică, cînd la americani e zi și sta­dioanele vuiesc, acești indivizi ați­pesc cu telecomanda în mînă și de­vin transparenți pînă la pieire.

Vlad ODOBESCU