O calatorie la Roma
Opinia de la centru 23 ianuarie 2008 Niciun comentariu la O calatorie la Roma 11Ma intreb si acum, dupa o saptamina, daca Roma mi-a parut magica din cauza Bucurestiului cenusiu. Sa fie trecerea de la trotuarele prafuite si stricate la portocalii de pe marginea strazilor? Sa fie inlocuirea brusca a blocurilor murdare, a imobilelor in constructie cu schelele suspendate in timp, cu fatadele italiene cu obloane, la geamul carora zimbesc ghivece cu flori? Sa fie pajistile intinse, verzi ca la inceputul lumii, sau poate palmierii care bucura privirea nu doar in centru, proptiti ca pentru musafirii si turistii din Constanta, ci pina si in gara? Sa fie copacii de pe acoperisurile forturilor romane, curatenia de pe strazi, pe care iti vine sa le iei la alergat de la un capat la altul, asezarea fiecarui lucru din tabloul orasului la locul lui, de parca cineva a pictat Roma cu o seara inainte de a o vedea eu? Sa fie faptul ca e prima capitala europeana in care intru?
N-am gasit un raspuns, dar sentimentul care m-a tintuit patru zile a fost ca Raiul exista pe Pamint, cu riscul de a parea depasit de impresionata. Da, cu trafic intens in miezul zilei, cu oameni care muncesc din greu de dimineata pina seara, uneori cu oameni care n-au chef sa fie amabili (desi eu n-am gasit asa ceva, dar o pun pe seama sederii scurte), cu boala, suparari, accidente de masina si motocicleta, preturi mari la restaurante si chirii, accese de intoleranta etnica sau religioasa, oameni bogati, oameni saraci, oameni prea bogati sau prea saraci, adica ingrediente comune pentru un popor. Cu toate acestea in retetar, Roma nu este mai putin un rai. Pentru ca mediul inconjurator este cel care de multe ori ne poate binedispune sau ne poate grabi spre o depresie. La fel, oamenii din jur. Astfel ca am incremenit cind am vazut ce simplu se petrec lucrurile intr-o statie de autobuz: lumea e multa si grabita, ca la noi, dar nu se calca pe picioare, ci inainteaza decent, intr-un ritm aproape melodic; daca din greseala atingi colegul de scaun, nici nu apuci sa zici "scuze" ca acesta iti si zimbeste salvator. Ce sa mai zic de femeia care a mers cu mine 15 minute pina la o statie de metrou, pentru ca a considerat ca e prea intortocheat traseul?
Si toata frumusetea care nu mi-a parut nici o clipa prefabricata – nici macar invitatia explicita pentru turisti a meselor in aer liber din restaurantele de pe stradutele inguste si pietruite – a fost inundata de un soare ireal. Un soare bogat, care s-a revarsat peste case, peste strazi, peste copaci, peste taxiuri, care a facut avioanele de pe cer sa clipoceasca, fintinele arteziene sa susure, si pe mine, de la etajul unui autobuz turistic, sa amortesc cu aparatul foto in mina, uitind sa mai fac poze in sensul propriu al expresiei.
Roxana Lupu
Adaugă un comentariu