O fetiță locuiește înăuntru

Imediat după ce au plecat și au încuiat totul, s-a așternut o liniște mai întîi, pe care nu o putea auzi decît ea, iar apoi au trecut ca dintotdeauna pe drum tractoare zgomotoase, copii care se-aleargă, praf. Poarta casei era acolo dar pentru toți ceilalți nu mai era decît un cadru neschimbat, un punct din cadru, imuabil, o poartă pe care nu mai intră și nu mai iese nimeni, nu mai este o poartă, este… nu se știe ce, dar altceva. Oricum, nimeni nu se întreabă.

Pe drumul din fața acestei porți, odată, un pui de pisică a fost sfîșiat de un cîine al unor ciobani, care treceau cu căruța în sus, spre casă. Fetița l-a luat, a intrat plîngînd pe poartă, s-a dus în fundul grădinii și l-a îngropat. Vecinii acestei case erau în grădină și pentru o clipă s-au oprit din ceea ce făceau, ca să rîdă. O fetiță îngroapă o pisică, și oamenii rîd. Fetița i-a făcut o cruce din paie de chibrituri, a așezat-o la adăpost, sub pămîntul cald, și privește la locul acela fix și nu îi pasă că oamenii rîd. Știe că nu e un rîs de batjocură, oamenii care par răi, nu sînt atît de răi precum par. Cumva, în rîsul lor, este afecțiune, sau ceva care pleacă din asta, și pentru că nu știu cum s-o aducă la suprafață, rîd.

Dincolo de poarta asta, pe care acum nu mai intră și nu mai iese nimeni, în diminețile de vară copiii erau bucuroși pentru că, dimineața, în lumina crudă a soarelui de vară, găseau ouă în cuibar! Și ouăle astea se făceau scrob în uleiul încins și totul era bine.

Dincolo de poarta asta, erau curcani cu mărgele grase și roșii, care pășeau țanțoș, și puișori galbeni-galbeni de rață, iar uneori, în miezul zilei, dădea uliul, și zborul lui amenințător așeza o liniște tensionată peste tot păsăretul.

Cînd se auzea cucuveaua cîntînd ne gîndeam toți la moarte, dar nu știam că este foarte departe, și nici măcar nu ne-o puteam închipui cu adevărat. Țipătul ei ascuțit și lugubru ducea către ceva grav și iremediabil, țipa a pustiu și a întuneric și a frig. A gol.

Fetița asculta cucuveaua și mînca cu nesaț dintr-un pepene roșu, cu pulpă, și zeama i se scurgea pe mîini, pe picioare, mînca să nu o mai audă, mușca aproape cu furie din pepene, și nu aștepta să termine de mestecat și mușca iar. Trăgea de felie cu dinții, și siropul pepenelui devenise parcă acru, iar culoarea lui din roșie albastră, lumina soarelui se înroșise și curtea era plină de praf. S-a uitat apoi înspre beci și a văzut un lacăt. A continuat să mănînce.

Text de Roxana LUPU, editor adrenallina.ro