O relație de… ochiu’ dracului

N-am avut niciodată o relație bună, de ce să mă mint. Mă rușinam cînd trebuia să îl invit la mine, l-am lăsat mereu pe el să facă primul pas. Și am așteptat, o, Doamne, cît am așteptat. De ce să mint. Încă aștept. Dar nici nu l-am iubit cu adevărat. Trebuie să recunosc și asta și din inimă îmi doresc nici să ajung vreodată să leșin după el. A fost mereu un mijloc de a supraviețui sau de a-mi alimenta cochetăriile. Cum am relația asta atît de disfuncțională cu banul, n-o să mă îmbogățesc prea curînd. Planul meu este însă să trăim împreună din ce în ce mai bine.

Banii. Ce subiect sensibil, deși ne-am deprins să-l fluturăm cu atîta seninătate, mai ales în campanii electorale. Ne distruge familii, prietenii, dezbină țări și lumi, dar tot ni-l dorim. Ni-l dorim pînă la minciună, nedreptate, pînă la crimă. Dulcea plăcere vinovată…

Relația pe care o avem cu banii e încă una din categoria celor confuze, prea pătimașe, în care ardem etapele pînă la ură. Eu pot să mă mîndresc că am evoluat treptat. La început, banii însemnau naveta pînă la liceu. Cu atîta chinuială făcea mama rost de ei. Apoi, o pereche de cizme cînd celelalte se rupt, o haină de iarnă, bani de cămin. Și cînd am mai crescut, am trecut în etapa următoare: banii se transformau la schimbul valutar al rochițelor, cerceilor, capriciilor. Și abia apoi începe chinuiala, fix ca într-o familie cu pirostriile puse prea devreme: rate sau chirii, facturi și din cînd în cînd o cremă de față bună, plus una super-bună pentru ridurile de la ochi.

În redacție, cînd scriu cîte un material despre achiziții cu multe zerouri și trebuie să transformăm bani mulți în ceva mai pămîntesc, cu care lumea să poată rezona, întrebi un coleg: „ce poți face cu 5-7-10 milioane de euro?” Și invariabil, răspunsul e: „mi-aș da demisia!” Așadar, de la o vîrstă încolo, nu prea înaintată, din păcate, banii îți aduc dulcele miraj al pensionării liniștite în Bahamas…

De la o sumă încolo, nu mai contează banii, că nu mai ai ce face de-adevăratelea cu ei. Avioane aurite care zboară singure sînt pentru cei ca Donald Trump. De fapt, nu pentru el, ci pentru cei care uitîndu-se la avioanele aurite ale lui Donald Trump cred că omul ăsta mănîncă cu două guri și doarme în cinci paturi deodată.

Pentru noi, muritorii de rînd, promisiunea unor salarii amărîte în campanie face să gîdile din nou acel punct sensibil, dureros și atît de intim. Cîți dintre noi cred că sînt plătiți corect? Cei mai mulți nici nu veți fi vreodată. Tocmai pentru că nimeni nu vrea să munciți fericiți și să savurați o viață de familie sănătoasă. Cei mai mulți vor să votați cu ură și lehamite, față de viețile voastre, față de voi și alții.

Așa că înainte de a arăta cu degetul spre cît de proști sînt englezii că au votat Brexitul sau spre americanii care au votat un bufon, să ne amintim că ei nu mai votează demult pentru salariul mediu. Și se adună în Times Square pentru egalitate, anti-discriminare și războaie nedrepte. Așa, de principiu…

Text de Andreea ARCHIP, Senior editor Opinia Studențească și reporter TVR