O zi în avion

Deja ești în tubul care te duce spre gura lui deschisă, ai trecut de ultimul check-in. Adio, cale întoarsă, deja te întîmpină stewarzi și stewardese cu zîmbetul acela aerian clasic și costumele lor la dungă, bonetele și sobrietatea lor.

Bine ați venit la bord! Și le răspunzi la zîmbet cînd de fapt ai vrea să le strigi cu ochii bulbucați: „AJUTOR!!!”.
Îi vei urmări cu atenția unui criminal în serie pe toată durata încarcerării, indiferent că asta înseamnă două ore, cinci sau douăsprezece. Ești cu ochii pe ei, ei sînt busola ta, barometrul tău, steaua nordului și steaua polară la un loc: grimasele lor îți provoacă testamente imaginare și succinte, poziția lor pe timpul zborului – așezat, cu centură/plimbări pe culoar/dialog cu pasagerii – îți dă măsura turbulențelor și numărul la puls.

Ești așezat. Fiara este enormă: ești pe un culoar de scaune în mijloc, în dreapta ta e alt culoar, în stînga ta altul. 400 de oameni. În aer. La mîna pilotului. A curenților de aer. A prognozei meteo. La mila Domnului.
Se așază pe culoar pentru decolare. În acest moment, ceasul tău de puls, folosit la antrenamente, arată 180. Ca și cum ai alerga pe munte, pe o pantă. Numai că tu stai blocat în centura de siguranță și te păcălești că citești. Și că vei supraviețui.

„… devenisem o exilată, o proscrisă față de ceea ce fusese lumea mea de pînă atunci. Așa că poți să-ți închipui abisul în care mă prăbușisem!“

Fiara huruie și se opintește, apoi ne va ridica și burta ei se va clătina sub aer. Colega mea de scaun privește prin hublou cu un spectru melancolic, ca după diazepam, eu casc gura ca un pește scos din apă, căci simt că mă sufoc. Ochii ei placizi întîlnesc figura mea încremenită. „Ți-e rău?”. „Deloc; … presiunea…“

„Ce n-aș da să fiu afară! Aș vrea să fiu din nou mică, pe jumătate sălbatică, îndrăzneață și liberă, să rîd de insulte și să nu-mi pierd mințile din pricina lor! Pentru ce sînt atît de schimbată? Sînt sigură c-aș fi iarăși eu cea de odinioară dac-aș mai ajunge o dată printre bălăriile de pe dealurile alea. Deschide din nou fereastra mare, las-o deschisă!“

Se vede totul pe ecranele lor: viteza, altitudinea, timpul rămas pînă la ATERIZARE, poziționarea. Niciodată nu e bine. Cînd e apă dedesubt sînt curenți și nu ai nicio șansă în caz de acea situație nenumită; cînd sînt munți…; cînd sînt hublourile trase, e întuneric, și pasagerii sforăie iar tu mai ai fix 12 ore ca să îți ceri iertare, ca să simți totul și să te gîndești la moarte.

Extrase din cartea „La răscruce de vînturi”, de Emily Brontë

Text de Roxana LUPU, Senior Editor Opinia Studențească