O zi pe teren cu reporterul G.

Nu prea pare de prin părțile locului. Are ca un aparat ciudat de radio la gât și pune întrebări indiscrete, te în­trea­bă și ce a mîncat mortul dimi­nea­ță. Așa e G., îi place să scrie cu de-a­mă­nun­­tul. Până în satul de munte a ajuns cu ce a putut, o parte din drum cu maxi-taxi, o parte cu ocazia și încă vreo cinci km cu o căruță.

La întoarcere vede el, numai să ajungă până la dedline. Nu are semnal nici la telefon, șefii sînt ușor impacientați că nu-l pot suna din 10 în 10 minute, să-l mai verifice, ca de obicei.

G are ochi căprui și gură mare, iar când l-au trimis șefii pe teren, fără ma­șină de serviciu, nu s-a putut ab­ți­ne. „Data viitoare să mergeți voi unde a în­țărcat mutu iapa”. Evident, pe ba­nii lui, decontările se vor face la „Sfân­tul Așteaptă”. De ce e știre? Pentru că au mu­rit patru frați într-o ladă cu făină, în timp ce tatăl de 80 de ani, surdo-mut se uita la televizor iar mama muncea cu ziua prin sat. G. a măsurat din ochi lada, a reconstituit cu ajutorul veci­ni­lor ultimele ore ale copiilor și a urcat seara în redacție cu vreo două kilogra­me de noroi pe papuci. Nu, nu aici se oprește o zi de muncă pentru un re­por­ter, abia de aici începe.

Redac­to­rul șef adjunct: „Da aveau animale prin ogradă, ori erau săraci lipiți, ce ai văzut?”. Reporterul:  „Am văzut niște găini”. „Da’ vacă nu aveau?”. „Parcă am văzut o balegă”. „Bun, deci aveau vacă. Și tatăl se uita la televizor, aveau an­tenă ori…”. „Digi, parcă așa țin minte, dar pot să sun un vecin să în­treb, că am numărul”. „Nu, nu e nevoie. Da’ nu ai declarație de la tată, nu văd în text, cum e posibil, trebuia să vorbești cu toată lu­mea…”. „Da’ tata e surdo-mut, n-am avut cum să iau declarație”. „Aha, deci nu a vrut să declare nimic. Scriem așa. Cam cît avea lada în înălțime, lun­gi­me, cît avea cămara, cît de mare era ca­sa, dă-mi datele că vreau să fac un plan al casei”. „Păi lada nu era în casă, era într-un fel de paravan lângă casă și nu am avut un metru la mine să văd exact, da’ pot să-ți zic din ochi”. „Nu putem așa, trebuia măsurat, de­gea­ba te-ai dus acolo, nu putem pune din­ ochi. Sună și pune pe cineva să mă­soare. Zi-mi pe nume exact, în ladă, în cele două compartimente, care cu care era”. „Mihăiță era mort cu Sorin și Ioana cu cea mai mare, am uitat, stai să mă uit.” „Sigur Sorin era cu Mi­hă­i­ță?”. „Parcă da”.

Și urmează încă două ore de în­tre­bări prin telefon cu șeful de la centru, timp în care G. nu mai știa dacă a fost el la fața locului ori altcineva. A do­ua zi textul a apărut în ziar exact cum l-a scris el inițial, fără nici un cuvânt adăugat. A respirat ușurat și și-a fă­cut o cană mare de cafea. „Și totuși, ce mă făceam dacă oamenii nu aveau vacă, iar eu spuneam că au?”.

Paula SCÎNTEIANU