Oda bicicletei

E la modă să o ai zilele astea. Și e și mai cool să te plimbi cu ea și să a­fle și alții. Într-o lume în care se­den­tarismul e regulă, am ajuns să pri­vim acest banal vehicul pe două roți – inventat acum aproape 200 de ani – ca pe o excentricitate.

Pe mine bicicleta mea mă face să zîmbesc mai des. Mă binedispu­ne. Abia aștept să ies din birou, să las la o parte e-mailuri, telefoane, dead-line-uri și să NU mă îndrept istovită spre metrou. În loc de asta, să încep să pedalez cu vîntul în fa­ță, să simt cum sîngele mi se pune în mișcare cînd prind viteză, să mă con­centrez pe obstacolele străzii, și Sla­vă Domnului, în traficul bu­cu­reș­tean nu ai șanse să te plictisești de­loc. Dibuiești scurtături, eviți guri de canal descoperite (pe care e bine să le lași semnalizate în urmă măcar cu o creangă), încerci în fiecare zi alte foi și alte pinioane, alternezi trotuarul cu strada, te furișezi printre ma­șinile de la stop, ești atent să nu-ți iei portiere în fața de la șoferii profesioniști opriți pe partea dreaptă, oprești cînd ai tu chef să îți cum­peri un corn cald cu gem, pe care poți să îl savurezi în pas de promenadă, inventezi curse imaginare cu un oarecare autobuz.

E ca și cum mergi la școală de cer­cetași încă o dată, sau pentru pri­ma dată, dacă nu ai fost. La metrou e o atmosferă apăsătoare de obicei, poa­te de aia oamenii simt nevoia să se izoleze de mulțime, fie în­chi­zînd ochii și ascultînd muzică la căști, fie citind o carte. Par toți să spună: „eu vreau să fiu în altă parte decît în lo­cul ăsta, așa că o să încerc să mă de­ta­șez”.

Cu bicicleta e altceva: n-ai unde să fii în altă parte decît acolo unde ești. Îți solicită atenția, concentrarea, simțul de orientare. Și mai e ce­va: te apropie de locul în care ești, cu care interacționezi direct. Chiar da­că este praf și e poluare și sînt șo­feri ne-educați – eu am întîlnit to­tuși foarte puțini! – chestia asta mer­gătoare pe două roți te împacă cu lu­mea, cu mediul înconjurător.

Simți altfel orașul în care tră­iești, cartierul. Faci cunoștința cu el, cu mirosurile lui de gogoși cal­de și shaorma, cu mecanicii lui care se o­presc din meșterit și îți aruncă un „mai cu tupeu, papușă!”, cu la­cu­ri­le lui mirosind a stătut și totuși a viu, cu cîinii lui toropiți de somn la a­pus, care nici chef să mai sară la roată nu mai au, cu toate astea și cu mult mai mult.

Textul ăsta a nimerit fix la sfîr­și­tul sezonului de bicicletă: încep plo­ile, frigul, vremea mohorîtă. Dar credeți-mă, nu este prea tîrziu: eu îmi doresc o bicicletă din clasa întîi și abia vara asta, de ziua mea, am primit una.

Roxana LUPU