Omul care ține oina pe gazon

La începutul anilor ’70, în școala generală din Mogoșoaia, periodic, toți elevii erau scoși pe terenul de sport la preselecție. Doamna Speranța, profesor de sport, își pusese în cap să-i învețe pe copii nu doar mersul piticului și cum să te ții cît mai mult timp drept ca o lumînare pe salteaua de gimnastică. Avea de gînd să facă cea mai bună echipă de oină din regiune. Trebuia să se bată cu rivalele din Fundeni sau Chitila, care aveau cei mai buni „măciucari” din țară.

Din pepinieră a răsărit Radu Jerlăianu, elev în clasa a V-a D, bun la Geografie, Sport și Atelier. „Din momentul ăla, oina mi-a intrat în sînge. Nu m-am vindecat pînă acum și e clar că nu scap în veci, e boală incurabilă”, dă diagnosticul cu zîmbetul pe buze, Radu. În cîțiva ani, echipa de oina din Mogoșoaia, cu Radu Jerlăianu în teren o ținea din finală în finală. Trei săptămîni în cantonament la Mangalia era cel mai frumos premiu pentru campioni.

Jucător, căpitan de echipă, antrenor și arbitru

După ce a terminat junioratul s-a transferat la echipa de la Casa Scînteii. „Echipa Dinamo a încercat să mă ia, să fac armata și să joc, însă am zis că e mai bine la Casa Scînteii. Erau jucători mai buni aici.” La „40 și un pic”, Jerlăianu joacă la mijloc, în poziția de unde se coordonează echipa. În echipa Jandarmeriei, la Straja București e căpitan, antrenor și de curînd s-a apucat și de arbitrat. Mai mult de atît, e declarat oficial cu patalama – „Maestru al Sportului”. Înainte de ’89, Jerlăianu și colegii lui făceau furori pe gazon, mai ales la sate, acolo unde sportul rege nu era fotbalul, ci oina.

„Erau foarte multe echipe și campionatele se făceau pe zone geografice pentru că era destul de greu să joace toate la un loc. Noi, jucătorii, eram mici vedete, nu chiar ca fotbaliștii, dar ne știa lumea la serviciu unde lucram. Eram premiați cînd se făcea bilanțul uzinei la sfărșit de ani. Chiar aveam un statut aparte”, își amintește Radu.

Materie obligatorie la școală

După Revoluție, suporterii s-au cam risipit, încă tot au mai rămas cît pentru o galerie. Fani înflăcărați mai sînt de exemplu la Gherăiești, Neamț, acolo unde Straja București are de furcă cu echipa din localitate. „Nu sînt peste tot unde mergem spectatori, iar federația s-a gîndit să se joace meciuri în zonele unde e mai cunoscut sportul acesta”, explică Jerlăianu.

La oină nu e simplu și puțini știu regulamentul. La una dintre finalele naționale s-a insistat să comenteze pentru un canal de sport, Cristian Țopescu. Însă Radu Jerlăianu l-a luat cam prin ofsaid. „A comentat cam cu jumătate de gură. La final a recunoscut că nu știe prea multe despre oină”.

Chiar dacă unii cîntă prohodul acestui sport, Jerlăianu e convins că sportul tradițional cu bastonul din stejar se ține tare, n-a murit și nu se va preda. Mai ales că, de la Federația de Oină a auzit un zvon că se pune la cale cu Ministerul Educației, introducerea în școli, ca materie obligatorie, la orele de sport. „înainte de ’89, cînd eram eu la școală, era obligatoriu. Nu jucam chiar oină, dar făceam diferite elemente ale jocului”. Dacă în catalog va apărea și oina, după modelul doamnei Speranța, Radu Jerlăianu ar face un tur al școlilor să caute tineri jucători gata să pună bastonul în mînă și să trimită mingea pînă în văzduh.

Ionuț FANTAZIU