Omul de la Marginea lumii
Opinia de la centru 1 noiembrie 2009 Niciun comentariu la Omul de la Marginea lumii 3Așa e Iliuță, răbdător. Aruncă zarurile cît colo și se așează mai bine în scaunul cu rotile. Pe el nu-l mai sperie nici „învierea lui Hitler” iar oamenii s-au transformat din cîrtitori în prieteni. În tinerețea lui era fundaș în echipa județului, voia să ajungă sus, acum însă nimic nu îl împiedică să practice sporturile minții. Joacă șah profesionist de ceva vreme și vine din Marginea, satul în care locuiește, în Suceava, la Clubul sportiv de două ori pe săptămînă.
Aici petrece ore în șir jucînd table la foc automat. A ajuns să fie cel mai bun din județ după doar două campionate însă victoriile nu-l bucură atît cît îl bucură faptul că poate să fie „spirt” în găsirea norocului. Zarurile țin cu el. „Am căzut dintr-un copac la 21 de ani și am rămas paralizat de la brîu în jos. Mergeam cu băieții la tăiat lemne și am alunecat de la șase metri. De atunci m-am descurcat cum am putut, de angajat nu m-am putut angaja nicăieri așa că am luptat cu toate forțele să-mi fac o casă, o familie”, povestește bărbatul. La 46 de ani are un băiat și o fată, ambii studenți, ambii mîndri de el.
S-a prins de vise ca scaietul de lîna berbecului, așa spune el că a reușit să fie om între oameni. Nimeni nu-i zice nici dă-te mai încolo iar vecinii îl respectă chiar și atunci cînd iau bătaie la table. Costel vine cu el lunea și joia la Suceava, joacă împreună și tot împreună își deapănă amintirile și împlinirile.
Norocul s-a ascuns în linia vieții din palmă
Iliuță Crăciun nu este un om oarecare. El este cel care nu stîrnește milă deoarece are o voință de fier. Pe toate le face singur. Și-a adaptat mașina și conduce cu plăcere pe orice drum din țară. El este singurul român pe care gropile din asfalt nu-l supără. Trece peste ele fericit că trăiește să le poată simți. Pînă și casa a fost adaptată: „Nu am scări nici în casă, nici prin curte. Am căi de acces ca să pot face orice la mine acasă. Nu am vrut să fiu povara nimănui, nu am vrut ca nevasta să stea mereu cu mine, am vrut să fiu independent”, spune Iliuță împlinit.
Călătoriile cu mașina îl liniștesc, de aceea face mereu excursii cu familia. Un singur năduf are și el. A fost la Cacica și n-a putut vizita salina deoarece erau 70 de scări și nici o rampă ori vre-un mijloc pentru persoanele în scaune cu rotile. De atunci se duce numai unde știe că poate intra cu propriile forțe. Se privește în palmă ca și cum și-ar ghici singur și spune ca pentru prima dată: „Sînt un om norocos, am avut atunci o cumpănă dar m-a ajutat familia, Dumnezeu și am trecut-o. Am realizat ce n-au realizat alții pe picioarele lor”.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu