Omul malaxat

Supraviețuim într-o alienare pe care nu o interogăm. Nu o chestionăm din simplul motiv că nici măcar latura ei tragică, care iese întotdeauna la suprafață fie în mass-media sau în poveștile din jur, a devenit normalitate. Suferim, fără știință, de un fel subtil de alienare pe care, convențional, o denumim responsabilitate socială, maturitate.

Cu rădăcinile secate, fără posibilitatea de a ne mai regăsi în ceva, mereu cu răspunsuri în așteptare, adesea plictisiți de a ne mai întreba, malaxați cu rapiditate, fără putința a mai visa. Visele ne-au fost înăbușite demult. Trăim de azi pe mîine, ca să avem ce mînca, cu ce ne hrăni copiii, cu ce plăti biletul de RATB, ca să avem de unde pleca și de unde veni. O viață rutinată, depresivă în care au început să nu mai existe, pentru mulți, nici măcar micile răsfățuri. Rîvnim după luxul minimului de confort. Un indice de normalitate conferit de bunăstarea primară la care tînjim de peste 20 de ani.

Normalitatea se dovedește extravagantă și exclusivistă, înstrăinarea în secolul comunicării este fără doar și poate o certitudine, iar depresia pare a fi boala care ne infectează, pe nesimțite, trupul și mintea.

În acest mediu contaminat ești obligat să renunți la principii, altminteri mori cu ele de gît. Nu interesezi din pură umanitate și nu ești de neînlocuit. Dacă ești timid, cu bun simț, schimbă-te! Nu uita că alții mai rapizi decît tine cu-n minut, cu mult tupeu, nesimțire și poate minte mai puțină vor fi lupii care se hrănesc cu tine dintr-o îmbucătură, pe nerăsuflate. În transportul public, la coadă la pîine, la ghișeul de la poștă, la locul de muncă, în relația cu șeful… poate chiar șeful e unul din cei pentru care nu e important să fii deștept, asta dacă nu ești tu la rîndu-ți șef. Fii mașină, ascultă, procesează și transformă informația. Fii productiv. Nu chestiona. Nu comenta.

„Cu toții sîntem niște ratați”

Vinde-ți doar ideile cerute, pe restul dă-le uitării, înăbușă-le în tine. De asta are nevoie societatea, de productivitate, suflet în cantități nelimitate și dat pe de-a moaca, elan și avînt, vise și credințe, naivitate, supunere. Nu te stresa, nu te gîndi că ești o mașină, accept-o ca pe un dat, nu-ți mai pune întrebări și nu mai visa că, oricum, din locul în care ești nu vei mai pleca. În altă parte e la fel, doar tu va trebui să te schimbi. Pentru adepții „positive thinking” mai e o șansă. Visează în taină. Deconectează-te de toate mizeriile și luptă-te cu tine zi de zi, cu stihiile ce-ți dau tîrcoale, cu cei din jurul tău.

E aproape imposibil să mai întîlnesc în ziua de azi oameni care au forța, înțelepciunea și tăria de a se înfrunta cu adevărat, de a se cufunda pînă în adînc în nevroze de unde să se ridice învingători, atunci cînd neputincioșii din jur îi descurajează, ștampilîndu-i din start cu atributul ratării. Cu toții sîntem niște ratați, mai devreme sau mai tîrziu. Trebuie doar să ne fim nouă înșine sinceri și capabili de a ne schimba destinul. Suntem, așa cum spunea Nietzsche, voințe puternice și voințe slabe.

Azi, ca să fii o voință puternică, în trend, ai nevoie de o seamă de virtuți, atribuite bunăoară omului echilibrat al secolului XXI. Omul fără cusur și plin de competențe își descompune mașinăria însușirilor asamblate: egoist, tupeist, un bun vampir intelectual – avid de a fura și adopta idei, exploatator, escroc sentimental, pervers, cel mai adesea călcător de cadavre cu intenție și țintă directă sau fără intenție dar din nevoie de autoconservare, autodepășire. Invidios, distructiv, mereu amenințat de o minte mai ageră, mitoman, mitocan, parșiv pînă la a lucra cu cele mai fine mănuși.

Restul de balast, numit principii, rămîne moștenirea voințelor slabe – acele conștiințe care încă nu au fost îngenunchiate. De ele sau de alții.

Diana ROTARU