Bucurestiul nu e orasul meu

La etajul de deasupra, in fiecare zi, un quasimodo revendica un loc de parcare ce nu-i apartine. Se pare ca nu detine vaste cunostinte de limba romana si tot ce reuseste sa scoata printre dintii strimbi sint niste invective ieftine si demodate. Niste sunete guturale. „Baaaaai putoiule, nu crezi ca esti cam smecher?” Mi-am mutat masina in drum ca sa nu mi-o gasesc zgiriata. Vecinii de la unu si de la patru nu au vrut sa comenteze situatia creata. Administratorul nu se baga.

In drumul spre serviciu, in fiecare zi, la un semafor care inca e pe rosu, dupa lungi, insistente si inutile claxoane, un taximetrist trebuie sa-si exprime sentimentele calduroase fata de cei care locuiesc mai sus de Galati: „Hai bai tarane, du-te-n… de taran care esti, ce crezi ca aici e Moldova? Misca-te mai cu viata!” Il las sa-mi taie calea si incetinesc, tocmai pentru ca stiu, iata ca am si avut dreptate, imi trece in fata si pune frina brusc, de intimidare. Mi-a aratat cine-i seful soselelor cu un deget in oglinda retrovizoare. Azi mindria lui a atins cote inimaginabile, a mai trecut o zi si el e tot rege. Eu am ramas de prost ca am o motorizare mai mica.

In metrou lumea se buluceste. La intrare sau la iesire, ai acelasi destin: esti victima unei menghine umane. Degeaba faci apel la buna functionare a creierului, cotul in ficat sau pumnul pe sub perdea exact la colt de rinichi poate face mai multe minuni in orasul asta decit un moment de ragaz si un scurtcircuit al neocortexului. Nu-ti sta in fire sa lovesti oameni in plina strada sau la inghesuiala, dar trebuie sa supravietuiesti cumva, nu? Si cineva te loveste exact acolo unde te doare cel mai tare: la buzunar. Poate doar o lovitura in plex, dupa o masa imbelsugata, ar putea echivala cu disparitia portofelului exact in ziua in care ai primit salariul. Nu mi s-a intimplat, dar am vaste cunostinte.

O femeie insarcinata lesina si cade din picioare. Isi asaza violent barbia in marginea peronului si se umple de singe pe hainele noi si curate. Bucurestenii stau si se uita cruciti. Nimeni nu face nimic. Prinsa intre usile metroului, vatmanul da comanda de inchidere. „Ce faci ma, esti timpit, tu nu o vezi?”. O iei in brate si cu un alt tinar o asezi pe o banca. In timp ce ii duci capul in miini ii simti parfumul. Miroase a balsam de rufe, din acela de culoare bleu. In urma, metroul se inchide, ziarele de scandal se deschid, gurile incep sa caste a somn. A inceput o zi mai mult decit banala.

Incerc sa accept acest oras asa cum un mar isi accepta viermii in maduva semintelor. Incerc sa-i supravietuiesc oamenilor. Dar de fapt il urasc visceral, si asta pentru ca bucata asta de asfalt amestecat cu noroi isi pierde pe drum in fiecare zi orice farima de umanitate.

Andrei CIURCANU