Orașul care așteaptă să mă nască

E întuneric și o căldură în­e­că­ci­o­asă. Din cînd în cînd, curentul îți vîn­tură șuvițele în toate părțile. În bur­ta animalului acestuia masiv, adormit pe o rână lîngă rîu, liniștea e doar o părere. Arterele lui îngroșate de praf și oboseală malignă transportă într-un vacarm asurzitor sute de mii de oameni, către cele mai în­tu­ne­ca­te cotloane ale ființei lui din beton și cabluri electrice. „Atenție! Se în­chid ușile! Urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stîngă”.

Cînd m-am lăsat înghițită de di­ha­nie, am crezut că am devenit om mare. Aveam o desagă de planuri și de certitudini. Știam că o să urăsc ci­mentul de pretutindeni și clădirile veș­nic în construcție, că o să ocolesc Dîmbovița cu miros a stătut și că o să adorm cu imaginea fabrici­lor fumegînde care se văd de la geamul căminului, dar nu îmi păsa. Mi-era doar frică să nu mă pierd. În față aveam o viață nouă, numai a mea. Ur­ma să îmi arăt mie și să le arăt tu­tu­ror celor care aveau ochi să vadă că am crescut, că am luat decizia po­trivită și că o să fiu un om mare și bun.

Îmi promisesem că nu o să las pe nimeni să mă calce în picioare doar pentru că sunt „provincială” și că o să răzbesc oricît de „caterincoși” și de „mitici” or să fie adversarii mei. Eram bătăioasă și pusă pe fapte mari.

Întoarcerea în vis

Au trecut aproape nouă luni de atunci. Nici nu știu cînd. Știu doar că s-a întors totul cu susul în jos. Jo­bul la care am visat din facultate m-a făcut să mă îndoiesc de menirea mea în viață și de valorile mele. Mulți din­tre oamenii grăbiți pe care i-am cu­noscut s-au închis în superficialita­te și tristețe. Acum ador să mă ră­tă­cesc pe bulevardele mari sau în parcurile verzi și flămînde de lumină, pen­tru ca apoi să mă regăsesc la doi pași de Arcul de Triumf. Ca într-un experiment pavlovian, am dobîndit reflexe și temeri. Nu știu încotro mă îndrept și nici ce caut, dar știu cum nu sînt.

Mă simt mică și diformă în ab­domenul bombat al unui animal bor­țos. După aproape nouă luni de ră­tă­cire, încă aștept ca Bucureștiul să mă nască. Totuși, cînd ajung pe po­dul din fier forjat de pe Dîmbovița și văd luminile nebune dinspre Par­lament, reflectate în apa asta negricioasă, știu că, din cînd în cînd, animalul uriaș mă visează.

Andra MARDARE