Partajul dorului
Opinia de la centru 8 noiembrie 2009 Niciun comentariu la Partajul dorului 2Cînd face 2500 de km, cînd trece prin trei mîini de șoferi, cînd e cîntărit întîi în Iași, apoi în Barcelona, apoi în Lleida, atunci parcă îmi vine să pup cutia asta de carton ce parcă încă mai păstrează căldura mîinilor mamei. Mă port cu pachetul ăsta ca și cu un prieten ce nu m-a vizitat de așa de mult timp, încît nu mai știu ce nu știe despre mine. „Aici, cu liftul, stau la etajul unșpe. La șase stă Marve, din Turcia, e înnebunită după vampiri. Și uite, asta-i camera mea, ia un loc”. Și asta sînt eu, pe acoperișul Lleidei, singură în cameră, zîmbind unei cutii
Amintiri de ciocolată
Bat pachetul ăsta pe spate, îl cîntăresc din ochi, îl rotesc pe toate părțile, îl mîngîi și mai că aș mai prelungi momentul ăsta dacă n-aș arde așa de nerăbdare. Îl deschid ca pe-un cadou și-ncep să plîng. Instant. Miroase a acasă! Miroase a mama, a cearșafuri curate, a drag, a liniște, a iasomie și-a pere cu scorțișoară.
Îmi îngrop fața în puloverul gros pe care mi l-a trimis, să nu-mi fie frig. „Să nu-ți fie dor”, a mai adăugat ea, glumind. Mi-ar mai fi trimis mama și niște chifteluțe și niște hrean și puțin nectar din merele din curte, însă nu s-a putut. Totuși o ciocolată ROM în botul cizmelor tot am găsit. Înșir lucrurile pe pat, cu atîta grijă de parcă ar fi averea mea toată, și nu știu de care să mă bucur mai întîi și nu știu de care să mă bucur mai tare.
Și eu cu cine?
Sînt aici de două luni, dar n-am simțit cum s-au tot dus. Realizez doar cînd mai văd de cîte ori m-am bifat pe lista de dus gunoiul. Două luni, jumătatea mea Erasmus, și nu m-am simțit niciodată așa. E ciudat, mi-e ciudat. Îmi dau seama că nu plîng doar pentru că mi-e dor de acasă. Nu. Mai e ceva în sufletul ăsta al meu care dintr-o dată e atît de fragil și despuiat. Îmi mai e dor de ceva. De Lleida, de camera asta cu cîrmă de vapor în loc de mînere, de oamenii ăștia a căror limbă abia încep să o-nțeleg, de locul ăsta minunat de unde nici n-am plecat încă. Mi-e pur și simplu dor. De străzile cu prea multe lumini, de profesorul care mă mai întreabă: „Și în română cum se zice?”, de colega de apartament din Iran care e atît de sinceră cînd spune: „Can I help you with something?” (n.r. “Pot să te ajut cu ceva?”)
Cred că asta înseamnă să fii fericit. Să-ți fie deodată dor de două ori. De „aici” și de „acasă”.
Laura BABAN (Spania)
Adaugă un comentariu