Peste gard e Dunărea

De la capătul Capitalei, două tre­nuri pe zi își croiesc drum prin halde de gu­­­­noaie, spre Oltenița, dintr-o gară mi­că și insalubră: Halta de mișcare Ti­tan Sud. Cartierul industrial „23 au­gust” își scoa­­­te blocurile muncitorești și furna­le­le Uzinei Faur – Poarta 3, în spatele gă­­­rii trîntite în mijlocul drumului. În stîn­­­ga, șinele taie calea mașinilor pe Bu­­­levardul Industriilor, în față se cas­că cele două guri de metrou funcționale ale stației „Republica”, iar în spate ho­do­­­rogesc tramvaiele 36 și 57.

Halta Titan Sud a fost construită în 1985 pentru a deservi navetiștii de pe ru­­­ta București – Oltenița, care mun­ceau la fostele uzine Malaxa. Din anul 1998, etajul clădirii este locuit de o par­te din cei cîțiva angajați. De aceea, adesea atîrnă, alături drapelul zdrențuit și de­­­colorat, rufăria pusă la uscat în gos­po­­­dăria ceferiștilor. Halta are acum doar șa­­se angajați care trăiesc de pe-o zi pe al­­­ta, cu frica restructurărilor în sîn. Acari, impiegați sau manevranți, ei asi­gu­­­ră circulația trenurilor personale P8081, P8082, P8061 și P8062, adică ce­­­le două curse dus-întors pe ruta Bu­cu­­rești Titan Sud – Oltenița. O locomo­tivă DIESEL electrică din 1972, cu motor elvețian Sulzer, fa­bri­ca­tă în Uzinele Electroputere de la Cra­­­iova, apare uriașă din colțul haltei. Tî­­­răște după ea patru vagoane albastre, cu scările înalte. Se oprește pufăind ner­voa­să la linia întîi. Peronul se umple dintr-o dată de oameni mici, afundați în gri­ji, ce duc după ei bocceluțe pline cu te-miri-ce.

„Șandramaua feroviară”

Călătorii acestui tren locuiesc în sa­te­­le scăldate-n sărăcie din jurul Bu­cu­reș­­­tiului. Cei mai mulți, dacă nu se ocu­­­­pă cu adunarea și vînzarea fierului ve­chi prin Capitală, muncesc la fir­me­le de salubrizare sau la cele de pază și pro­­­tecție. Pînă la Oltenița sînt 62 de ki­lo­­­metri, iar timpul de parcurgere este de 120 de minute. Ei s-au obișnuit și cu mi­­­zeria din tren, dar și cu viteza foarte mi­­­că a acestuia, iar în glumă îl numesc „șan­­drama feroviară” sau „cavou pe și­ne”.

Odată ce trenul lasă în urmă Cer­ni­ca, Țîganu, Frunzăneștii, Cucuieții și Cur­­canii, pînă la Dunăre mai e o arun­că­­­tură de băț. Regionala CFR Bu­cu­rești a nu­mă­rat luna trecută 1090 de că­lă­­­tori care au ple­cat și venit pe ruta Bu­cu­rești – Ol­te­ni­ța. Coada la casa de bi­le­te nu este în­să prea mare, în compa­ra­ție cu numărul ma­re de navetiști care se adu­­nă pe pero­nul de la Republica.

„Chiolhanul” nașului

Bi­lete își cumpără doar cei zeloși sau cei care merg prima da­tă cu trenul acesta. Decît să lase 5,4 lei la casa de bi­le­­te, mai bine umflă chi­mi­rul nașului cu doi lei. Conductorul în­tinde mîna li­niș­tit, ținînd lipit în podul pal­mei drepte tean­­cul de bancnote, și afi­șează un zîm­bet de alamă. E un băr­bat negricios, înalt și bi­ne făcut, iar făl­ci­le îi sînt con­tu­­rate de o barbă subțire, cît un fir de ață, ce se opreș­te într-o mus­tață tre­mu­rîn­­dă dea­su­pra buzei. își tra­ge chipiul pe ochi și în­treabă serios: „Aici s-a vă­zut?”. „Spu­ne că s-a vă­zut!”, îi șop­tește prin­tre dinți o țigancă age­ră băr­batului său. „Ce să zi­că? Că s-a vă­zut?”, spune ze­­flemitor na­șul și ia cei doi lei întinși de băr­­bat și-i îndeasă în teș­che­rea.

SMS

Ca în orice oraș înghețat în etapa de tre­­­cere de la comunism la democrație, în Oltenița există un Bulevard al Re­pu­­­blicii, care pleacă de la gară și se op­reș­­­te, brusc, după vreo doi kilometri, în cîmp.

***

2 km înainte, pe Bulevardul Ti­ne­re­­­tului și apoi pe șoseaua Portului, pe lîn­­­gă ruinele fostei centrale termice și apoi pe lîngă Fabrica de Oxigen și dai în port. În stînga e ce a mai rămas din șan­­­tierul naval: cîteva macarale ce ies ca niște colți stricați din Dunăre.

***

Căpitănia Portului Oltenița doar­me. La umbra unor copaci cîțiva dintre mun­­­­citorii care lucrează la consolidarea ma­­­­lului stîng al Dunării, se odihnesc, ră­­­puși de un prînz însorit de noiembrie. Din­­colo, la bulgari e liniște.

Oana BALAN