Poveste de provincie

Habar n-am cind s-a intimplat. Intr-unul dintre anii ce-au trecut, cu siguranta, insa nu mi-e prea clar cind anume. In orice caz, e de rau. Oraselul in care m-am nascut – vreo 30.000 de locuitori, doua parcuri, baruri inchise la miezul noptii, atmosfera patriarhala – s-a impartit in doua. Se inscrie intr-un fel de lege: cu cit pleaca mai multi la facultate, apoi sa lucreze in orasele mari ori in strainatate, cu atit cei ramasi dincolo de aceste valuri anuale devin mai infipti in locul in care au ramas. Iar aici intervine ruperea: cei mai multi devin smecheri si-si disputa suprematia, restul – tinerii cu ceva minte, o minoritate, ca peste tot – sint tot mai inchisi in muzica lor, mai inecati in bautura sau in droguri.

Se intimpla lucruri nemaiintimplate. Astfel: undeva in centru isi face acum veacul o gasca de vreo douazeci de pustani care ii iau la bataie pe trecatorii nocturni. Nu conteaza virsta sau gabaritul victimelor, important e entuziasmul si numarul atacatorilor. Si exista din amindoua. "Am stat in Ferentari vreo trei ani si n-am patit niciodata nimic si am luat bataie acasa", constata un amic. A incasat-o fara motiv, la vreo opt ore dupa ce ajunsese in iubitul oras natal. A facut reclamatie, iar politistul i-a zis ca il cauta si el pe pusti de ceva vreme. O sa faca tot posibil, e clar insa ca nu poate fi scanata vasta intindere a orasului intr-o luna-doua.

In noaptea urmatoare, chiar in cea de Craciun, s-a mai pus de-o bataie, care a iesit rau de tot: un smecher s-a luat de prietena cuiva, in discoteca, acel cineva i-a reprosat asta smecherului, iar smecherul i-a aruncat un pahar in fata si i-a scos un ochi. Ca sa ramina cu amindoi ochii, multi si-au cumparat de ceva vreme arme pe care le poarta in locuri ca astea.

Poate sint lucruri care "se intimpla", dar pentru oraselul despre care vorbim erau de neconceput. E o lume mica ce si-a pierdut de tot inocenta. Poate ca am fost un pic egoisti si-am vrut cu totii – cei care ne intoarcem negresit de Craciun si de Paste – ca locul asta sa ne ramina mic, un fel de manusa uitata in dulapul copilariei. Dar n-are cum sa fie asa, n-are cum. Lumea asta mica e perfect normala, s-a saturat sa numere maruntisuri, merge inainte. Are aspiratii de periferie bucuresteana: viseaza sa se bata intr-o zi cu Ferentariul si sa n-aiba nici un fel de complex in fata sa. Nu vreau sa am de-a face cu asta, asa c-o sa-mi iau orasul meu cel vechi si-o sa-l port cu mine, in buzunar.

Vlad ODOBESCU