Pungești, satul cu oameni de fier

Nici zeama din oală nu mai are gust pentru el. Nici cu sare. Spune că necazul li se trage de la numele satului: Pungești. „Pungeștenii, o mînă de oameni cu pungile goale!” Printre dinții lui stricați și puțini, nici nu poate pronunța corect nu­me­le com­paniei americane care ur­mea­ză să le foreze în zonă. „Civron ăsta, trebuia să ne întrebe și pe noi, că noi sîntem de-ai locului. Sau măcar să angajeze tot tineretul ăsta din satele din jur, să dispară șo­me­rii, să se ri­dice traiul. Da’ am înțeles de la oa­me­nii din sat, ăștia mai cu carte, că aduc mașini și chineji.” După o pa­uză spune că rămîn și ei, sătenii din Pungești cu ceva, cu gazele. „Peste ani n-o să mai avem unde paște va­cile, o să avem lapte poluat.” Da’ de unde, moș Costache, mai degrabă or să prindă toți bronz în ianuarie, din cauza efectului de seră. Dar bătrînul nu cunoaște consecințele scurgerii de metan.

Pe undeva, prin rădăcini de suflet, ei știu că nu o să rezolve nimic prin revolte și scandal. Nici pe cale amiabilă, nici prin scrisori la Guvern. Povestea asta are de mult un final nefericit, dar le e greu să accepte. Și nu puțini au scăpat cu ochi vineți. „Ne-au cîntat la coas­te, jandarmii, ca la acordeon. Nu conta dacă stăteai și tu și te uitai ori scandai lozinci, dădeau ca în ho­ții de cai. Știu sigur că au fost plătiți de ai noștri, nu de firma Chevron, să ne dea din drum, cu orice preț”, spune Ionuț, un tînăr de pe drum. Sătenii au auzit cu urechile lor cum mascații spuneau, că pentru atația bani stau toată noaptea și-i bagă în spital pe toți.

Speranța și-au pus-o în tabăra de rezistentă a celor care făceau greva foamei încă din ajun de Crăciun. Acum opt zile însă, jandarmii au rezolvat și această problemă. Cu aceleași metode. Bătuți și flămînzi, oamenii s-au dus pe la casele lor, înjurînd de mama focului. De-ar putea o înjurătură să-i elibereze! S-ar fi liniștit de mult. Și pe bună drep­tate, deși se bucura că îi știu o țară întreagă și românii le sînt alături, s-au săturat să militeze singuri. „De-ar veni ca la Revoluție, din mai multe județe, să nu-i lăsăm să ne distrugă pămîntul. Și așa sîntem săraci, o să fim și bolnavi.”

Cu mîinile mirosind a motorină, moș Costache sparge o ceapă. Nu l-am mai întrebat dacă mîncarea a prins gust, însă cu si­gu­ranță, el a prins chef de vorbă. „Dacă nu merge nici de-un fel, facem și noi ca teroriștii. O bombă.”

Paula SCÎNTEIANU, senior editor Opinia Studențească