Rasismul de criză

Stau în barul ăsta ca o pată umană. N-am fost deloc inspirată cînd m-am îmbrăcat în sarafanul roșu și nici cînd m-am așezat în par­tea luminată a mesei. Sînt singura albă din barul de negri de pe strada Tallada. La o lungime de-o masă de mine stă Saudi, un negru vesel, agnostic și frumos.

Își rotește tu­tu­nul ieftin între degetele lungi și-mi vorbește despre sclavii negri ce-au murit în lanțuri pe corăbiile spanio­le. Eu aș vorbi mai degrabă des­pre mă­run­țișuri catalane, despre Dumne­zeu sau despre bere, non­șa­lanța rasismului nu mi-e la în­de­mînă. N-aș vrea să-l ofensez cu ni­mic, deși mi-e greu să cred că i-aș pu­tea știrbi zîmbetul firesc cu care își încheie fiecare frază.

Dintii i se insiruie drepti, ca niste cuburi de zahar de un alb lu­mi­nos. (De ce n-am vazut nici o re­clama la pasta de dinti cu negri?) Saudi e un bărbat atrăgător, deș­tept, cu trupul lung, mlădios, cu pri­vire și ochi de tăciune. Tenul proaspăt, tînăr, nasul rotund, lasa for­ța cuvintelor să-i cadă pe po­meți.

„Eu îți zic, dacă Hitler ar fi îngenunchiat America, acum nouă ne-ar fi fost mai bine, ne-am fi adunat. Asta ne lipsește!”. Și-a terminat de îm­păturit țigara și-mi vorbește cu gesturi largi. Îi place să gesticuleze în unghiuri ascuțite, ritmate. Nu mă pot stăpîni și-i ur­mă­resc palmele cu privirea, ca pe două lumini difuze în obscuritatea barului.

Acasă pentru Saudi e în Côte d’Ivoire (Coasta de Fildeș, o țară din Africa de Vest), însă de șapte ani are reședința în Lleida, Spania. E electrician, dar a făcut aici de toate, de la culesul pe plantațiile catalane, la baloanele vîndute pe Carrer Major. Vorbește într-o spa­niolă de stradă, energică, fără verbe la trecut sau viitor.

„Noi sîntem mai rasiști ca voi”

„Eu îți zic sincer ca un negru în­trece o duzină de albi la rasism și asta n-o să se schimbe cît timp o du­zină de negri lucrează pentru un alb”. Rîdem ca de o glumă bună, iar eu mă uit în jur si mai surprind alte zîm­bete aprobatoare, firești, dar bi­ne­voitoare, către fata palidă, cu sa­ra­fanul ei roșu și cu texte oprite în­tre buze. Începeau vag cu „sufletul n-are culoare”. Dar cum pot eu să vorbesc despre culoare cînd intru într-un magazin și nimeni nu mă pri­vește suspect (subtil, dar totuși sus­pect), cînd îmi cumpăr cafeaua din banii Uniunii Europene, cînd istoria pielii mele nu atîrnă decît, poate, în lanțuri morale, cînd eu voi ieși din barul ăsta și mă voi duce să mă culc, iar ei se vor duce să aștep­te autobuzul la colțul Avingudei de Catalunya sprijiniți de o valiză și mulțumiți că au de lucru. Orice fel de lucru.

Laura BABAN (Spania)