Reconstituire

Cînd s-au împlinit 50 de ani de la revolta tinerilor studenți și muncitori din ’68, la universitate, afară, spre stradă, a fost o demonstrație care să amintească trecătorilor de zilele grele ale Varșoviei de-atunci. Un episod negru, spun tinerii polonezi; un episod pe care preferă însă să și-l amintească drept unul dintre cele mai curajoase ale neamului polonez. Tinerii de-atunci, părinții sau cunoscuții lor, au luptat pentru un altfel de sistem și, la universitate, s-a dus o luptă pentru cîștigarea autonomiei. Mulți dintre curajoșii de-atunci au murit, conducerea încercînd să suprime protestul printr-o metodă „clasică”, așa cum o numește Mateusz, profesorul meu de antropologie. „Au adus muncitori din sate, care nu știau nici măcar ce se întîmplă și i-au plătit să bată studenții. Așa s-a făcut că mulți dintre tineri chiar au murit, iar cei care i-au ucis nici măcar n-au știut limpede care-i motivul luptei purtate.”

Tot la universitate, constrastînd cu protestul din fața porții, în ziua cu pricina a fost organizată o festivitate la care-au fost invitați președintele, prim-ministrul și alte figuri reprezentative ale statului. Ceremonia de comemorare s-a petrecut în clădirea principală a universității; în față, lîngă tăblia inscripționată, erau suporturi mari de lumînări și, de dimineață, tinerii studenți începuseră să depună buchete de flori. Cînd personalitățile au început să-și facă apariția, clădirea a fost ocupată de tot. Nu de tineri, care să amintească de cei care-au luptat pentru libertate, în ’68, ci de gărzile de corp ale oamenilor statului. „Au fost așa multe, că nici n-aveai loc să vezi ce se petrece în față, apoi să ajungi să depui și flori”, îmi spune Clara. A mers la ceremonie însă nu singură, ci cu un grup de prieteni. Cînd au ajuns acolo, și-au dat seama nu numai că locul liber din clădire destinat studenților e inexistent, dar și că intrarea e blocată. Mai mult, ca să fi reușit să intri, ar fi trebuit să treci de o percheziționare a securității. „Ni s-a părut stupid ca fix atunci cînd ar fi trebuit să ne amintim de lupta pentru libertate și pentru autonomie a universității, chiar la universitate să ne fie îngrădite drepturile acum.” Clara își strînge mîinile pe lîngă corp și-și plimbă privirea pe tavan. După ce și-au dat seama că nici măcar nu pot depune florile, au rămas în fața ușii clădirii, alături de toți studenții care-ar fi vrut să participe și n-au reușit și s-au gîndit că cel mai potrivit lucru, pentru a compensa tot circul care se petrece, e să protesteze și ei, ca atunci. „Și-așa am început să strigăm împotriva conducerii – chiar după 50 de ani, de la ’68 încoace; chiar în curtea universității. Pare că nimic nu s-a schimbat.”