Reflex de profesor

În sală năvălesc zgomote – e o întîlnire veselă în încăperea vecină – așa că Nicușor Dan se ridică din fotoliul de candidat, de sub ochiul camerei, în timp ce răspunde unei întrebări venite de la un blogger, și verifică dacă ușa din spatele lui e bi­ne închisă. Are reflexul profesorului care vrea să-și țină ora cumva.

Se întoarce la locul lui și conti­nuă să vorbească. Scoate uneori din geantă cîte un proiect, își construieș­te frazele cu rigoare – tot ale profesorului de matematică trebuie să fie aceste obiceiuri: „În primul rînd”, „în al doilea rînd”, „am aici un docu­ment”… Dacă vorbea candidatul la Primăria Bucureștiului, s-ar fi pră­vălit din prima secundă asupra vorbelor, ar fi dat din mîini, ar fi ames­tecat printre rînduri amenințări vagi, ar fi promis.

Cineva, un blogger, îl întreabă ce va face după ce se termină campania. Zice că sînt trei variante. Unu: cîștigă și începe să-și facă o echipă alături de care să așeze pe har­ta orașului proiectele trecute acum doar pe site. Doi: obține două procente, intră în Consiliul General și capătă astfel voce la întîlnirile acelea din care au ieșit pînă acum PUZ-uri strîmbe și parcuri ciuntite. Ca re­prezentant al Asociației Salvați Bu­cureștiului, poate participa și în prezent la ședințe, dar consilierii vo­tează de fiecare dată dacă îi dau sau nu cuvîntul: cam în jumătate din cazuri îl lasă, în jumătate nu, în funcție de cum arată interesele de moment ale majorității. Trei: nu iese nici primar, nici consilier și-și continuă activitatea de oengist de pînă acum.

Cînd lucram într-o redacție de ziar, nu prea era săptămînă să nu primesc un mail de la Nicușor Dan. Ajunsesem – cine știe cum – în vreo listă de contacte. Subiectele mesa­je­lor arătau ca niște telegrame de război: „demolare iminentă casă Ale­­xandru Rosetti”, „casă demolată noaptea în Lipscani”, „demolare mo­nument istoric în acest moment”. Cine deschidea mesajele putea citi date exacte despre fiecare caz în parte, avea la dispoziție fotografii publicabile, precum și numărul lui Nicușor Dan, pentru mai multe amă­nunte.

Puține deveneau însă subiecte în presa de a doua zi. O demolare în București a devenit un fapt banal, unul care nu atinge „interesul publi­cului”, iar ziariștii serioși știu ca ni­meni alții ce e de interes și ce nu.

Aceeași presă ignoră, de cîteva luni încoace, candidatura lui Ni­cu­șor Dan la Primăria Bucureștiului: exis­tă competitori mai mari, din ace­ia dispuși să plătească reclamă în pagini sau măcar să dea un titlu fis­tichiu. Plus că pe masa din mijlocul acestei săli nu sînt nici fursecuri și nici sărățele, nici măcar sticle de apă nu sînt, cum se poate transmite o știre serioasă în asemenea condiții vitrege? Despre Nicușor Dan scrie, în general, o mînă de bloggeri. Cu toate acestea, omul acesta – mate­ma­tician de profesie – se în­că­pă­țî­nea­ză să-și țină ora.

Vlad ODOBESCU