România din oul Kinder

Studentă în domeniul informaticii și comunicațiilor, m-am hotărît să locuiesc în România pentru șase luni și să îmi continui studiile. Acasă, în Franța sînt studentă în anul doi la Universitatea Catolică de Est din Angers.

Universitatea s-a înfrățit în luna februarie, prin programul Erasmus, cu Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Prima specialitate pusă la bătaie a fost jurnalismul, iar eu sînt prima care o „testează”. Pe 29 august am pornit înspre România plină de entuziam și de bagaje.

Prima zi am petrecut-o însă numai în aeroporturi. Nu știam de la început că este nevoie de trei zboruri pentru a ajunge din Paris în Iași. Încă de cînd am ajuns aici am avut impresia că m-am întors în timp. Brusc, ziua petrecută în aeroport mi-a adus aminte de poveștile copilăriei, cînd totul era posibil. Iașul mi-a părut atemporal, situat undeva între nou și vechi. Cele două stiluri se amestecă ciudat pe străzile orașului astfel încît ajungi în centru și dai cu ochii de clădiri vechi.

Lista cu ciudățenii nu se oprește aici. Posibilitatea de a fuma oriunde, de a simți miros de țigară peste tot: în cafenele, în cluburi, la universitate, întîlnirea cu un tramvai care a fost construit înainte de a mă fi născut, toate mi se amestecă în minte. Carrefour și McDonalds au fost singurii care m-au făcut să mă simt ca în Franța, dar apoi m-am aventurat în afara orașului.

Muzeul din Biserică

Sate fără electricitate sau apă curentă, cu spații pe care nu se construiește nimic, fără bariere, fără garduri m-au uimit din nou. Rîdeam la gîndul că ar fi imposibil să mut bucata asta de lume undeva în Franța și chiar dacă aș reuși ar fi singurul spațiu tradițional într-o lume care gonește înspre modernitate. În partea uitată de lume, fără oameni care să circule frenetic pe străzi a venit Duminica, ziua în care totul prinde viață. Bisericile îi cheamă pe toți la rugăciune, într-o invitație de a ieși din case. Am fost la Tîrgu-Neamț și am simțit rușine, sentimentul că eu eram acolo doar pentru a vizita pereții pictați de oameni cu har. Toți ceilalți păreau a veni cu un scop diferit de al meu.

Am învățat să accept neprevăzutul românesc. Nu mai rămîn cu gura căscată cînd comand într-un restaurant feluri de mîncare care sună ciudat sau atunci cînd la facultate cursurile se predau mai mult în română. Toalete în care nu poți trage apa, baruri care nu se închid niciodată, oameni care te invită la ei acasă atunci cînd nu mai ai unde sta, căruțe, toate s-au transformat din neprevăzut în obișnuit.

Camille PLAZAR