Șase limbi, toate cu accent

Scriu aceste rînduri cu accent mol­dovenesc, din Basarabia. Cu L-ul apăsat și cu sfîrșitul cuvintelor moale, leneș. N-o să scap niciodată de asta, oricît de tare mi-aș fi dorit-o.

Cel mai tare mi-am dorit-o la 18 ani, cînd am fost pentru prima oară în Ro­mâ­nia și cînd auzeam cuvintele ro­­mâ­nești rostite frumos, pînă la capăt, curate și sticloase, ca vitrinele stră­lu­citoare și noi ale unor magazine scumpe în care eu n-aș fi putut intra niciodată.

Eu, de cînd mă țin minte, vorbesc în două limbi. Deși mama, tata și buncii mi-au vorbit în română de deasupra leagănului, pe la trei-patru ani am făcut cunoștință cu televizorul, dar și cu doi verișori mai îndepărtați, care vorbeau strașnic de interesant. Așa că nici nu mi-am dat seama cum s-a prins rusa de mine și acolo a rămas. La școală am început s-o învățăm într-a cincea, limbă și literatură rusă. Mai mult limbă, decît literatură. Era cea mai inutilă materie pe care ar fi putut-o introduce cineva într-un curriculum și așa destul de țeapăn. În manualele de rusă ne învățau despre mere, fapte bune și alte nimicuri, în timp ce noi eram deja ma­eștri în construcția înjurăturilor cu trei etaje în limba lui Tolstoi. Peste vreo zece ani aveam să pățesc o rușine foarte ma­re, după ce am scris într-un text la Opi­nia numele lui Dostoievski cu „ch”. Dar ce era să-i fac dacă eu citisem cîteva cărți de-ale lui în varianta originală și nu-i vă­zusem numele scris pe românește încă?

Dar să revenim la școală. Franceza se învăța dintr-a doua. Ieșisem de la prima lecție și, chicotind la reacreație cu fetele, am scos un „bonjour” cu „r”-ul acela franțuzesc răgușit, de care am rîs cu toate pînă ne-a durut în burtă. Zece ani mai tîrziu, luam locul doi la olimpiada națională de franceză.

Cînd ne-au pus în față un manual de engleză, într-a noua, l-am trecut cap-coadă în două zile și am cerut niște cărți să citesc, că mă plictiseam. Și, cu toate astea, în mine a trăit undeva, mereu, rușinea. Că aș putea greși, că am accent, că sun ridicol și scriu și mai rău.

Pînă acum doi ani, cînd a trebuit să-mi schimb orașul și țara, și limba. Sînt la Barcelona și, între timp, am învățat spaniola din mers. Nu scriu poezii, dar știu să spun ce gîndesc și promit să mă apuc serios de cele două volume Don Quijote de la Mancha, pe care mi le-am cumpărat cînd am fost pentru prima oară la Madrid. Vorbesc cinci limbi și, uneori, toate odată.

Săptămîna trecută am fost la prima lecție de catalană și am înțeles că nu e o rușine să vorbești, chiar și greșit, o altă limbă. E pur și simplu un noroc.

Articol de Anastasia CONDRUC, Senior editor Opinia Studențească.