Sticla

Traiesc într-o lume nebuna si cred uneori ca o sa ne tacanim cu totii. Stau de cîteva minute bune în fata unei sticle de apa semidemineralizata si nu stiu ce sa fac cu ea. Daca îti pierzi capul, obiectele au puterea de a te apasa cu o greutate invers proportionala cu importanta lor. Sînt lucurile mici care, desi ar trebui sa ramîna asa, capata dimensiuni nebanuite, iar valoarea lor devine alunecoasa. Mizilicul s-a ridicat la rang de „accesoriu”, iar chitibusul a devenit „detaliu”. Iata, asadar, cum o sticla ma face sa ma gîndesc la toti cunoscutii mei care s-ar putea bucura de un asemenea cadou, cu ocazia Sarbatorilor, cînd si Preafericitul poate ca îsi prepara un sprit. Îmi trece prin minte o întîmplare hazlie, care ma stînjeneste si acum; umorul se hraneste, într-adevar, din ridicol si nimic altceva.

Cîndva, o catalana mi-a oferit, la o petrecere de adio, un pachetel dubios la prima vedere: mirositor, învelit în foaie de ziar, continînd o bucata de chorizzo traditional, ca declaratie de pretuire si amicitie. Dilema „sticlei” paleste în fata acelor secunde în care am tacut a întelepciune, cu micul „regalo” în brate, perplexa ca în fata unei table cu integrale satanice… La urma urmei, am avut un an greu si as merita un asemenea rasfat: destup sticla, o beau pe nerasuflate si scap de grija… Îmi bat capul pentru o sticla de apa Evian, stilizata de însusi Christian Lacroix, cu motive de iarna si datarea 2008: calciu: 80 mg, magneziu: 26 mg, potasiu: 1 mg etc., etc. La rîndul meu, am primit-o cadou, nu fara un pic de emfaza, de la o colega de birou care se pricopsise cu un bax întreg. Pentru a doua oara în viata mea, am primit ceva în dar cu teama de-a nu face o grimasa.

Cunosc oameni carora pîna si televizoarele le ramîn „mici”, dintr-o grandomanie pe care nu mi-o pot explica. Papucii si hainele nu mai tin de cald, ci mîngîie orgolii si alina frustrari. Avem telefoane care fac înregistrari video si suna rar „acasa”. Încep sa am un discurs usor apocaliptic, asa ca ma opresc aici.

Cît farmec au lucrurile importante, pentru ca modestia lor a ajuns sa fie de un lux paradoxal si inaccesibil pentru oamenii de rînd. Decenta si simplitatea mi se par a fi singurele „obraznicii” veritabile, unicele forme de disidenta. Ma fascineaza obiectele minuscule, reduse în dimensiune pîna la infinit. Ador oamenii care poarta cu ei povara de nepretuit a unor „defecte” vizibile: un nas coroiat, o sprînceana mai trista cu un centimetru decît cealalta, o privire îndulcita de strabism. Nefrumusetea coplesitoare pe care nici o reclama nu ar putea sa o sugereze. Nu-i pot suferi pe neputinciosii care se ascund în spatele unor armuri jalnice: branduri si logo-uri. Mi-as dori sa îi pot dispretui în tacere. Cît despre sticla, am s-o desfac si-am s-o împart frateste cu pisica mea. Vreau sa vad daca o sa stea în coada.

Dana Balan