Știri și alte nenorociri

Așadar ne-am potolit și în „cazul Voicu”. Senatorul mustăcios cu sprîncene ridicate în fața camerelor într-un soi de suferință ce aduce aminte de mimica actorilor de teatru din alte epoci e bine mersi la arest. Cică a făcut și recurs, dar nu mai invadează nimeni jurnalele de știri cu informații despre ce mai face, cu cine mai face orice Voicu. A fost nevoie de moartea președintelui polonez Lech Kaczynski ca televiziunile să iasă din transa transmisiunilor de pe holurile instanțelor de judecată.

Și apoi au început zeci de reporterițe brusc îndurerate să se afișeze în fața ambasadei poloneze la București, de unde agățau cîte un trecător mai puțin grăbit cît să-l întrebe „Ce simțiți acum față de poporul polonez?”. N-au pierdut multă vreme. Au continuat cu montaje alb – negru pe imagini de pe străzile Varșoviei, cu muzică de vioară tristă, poate cîte un marș funebru. Eficienții lucrători de pe la departamentele de „Editare video” au dat rapid buzna prin colecția de clișee, au pus cap la cap „lacrimi”, „durere”, „păr smuls din cap”, flori adunate grămadă în stradă, lumînări filmate din unghiuri avantajoase, toate ca să strîngă audiență în jurul suferinței unui popor care în toată existența lui de pe acum a demonstrat curaj și demnitate. S-au adunat analiști în studiouri, oameni care se pricepeau atît la subiecte ca „mentenanța aparatelor de zbor” sau „metode de aterizare forțată în condiții meteo nefavorabile”, cît și la teme ca „sufletul poporului polonez”. „Atît de greu încercat în aceste momente…”.

După știrea morții lui Lech Kaczynski, mi-am adus aminte cît de patrioți erau foștii mei colegi polonezi de bursă Erasmus, care mi-au devenit rapid prieteni timp de cinci luni, într-o Portugalie care ne-a îmbrățișat generos pe toți străinii veniți la studii. Unul dintre ei mi-a scris, scurt, zilele trecute un mail în care spunea „Încercăm să fim puternici” și „Mă bucur să primesc vești de la tine într-o astfel de zi”. M-am gîndit dacă noi, românii, am avea aceeași atitudine în cazul unei tragedii similare. M-am gîndit la cuvinte ce pot părea ciudate pe străzile Bucureștiului, ca „decență”, ca „demnitate”. Între timp, pe televiziunile de știri se trecuse firesc la vina Guvernului din România în toată treaba asta cu norul vulcanic din Islanda, care, stimați telespectatori, dacă nu suntem atenți, ne va înghiți cu siguranță pe toți.

Andrei UDIȘTEANU