Țara celor epuizați

Se moare trist în țara asta. Trist, din senin și acolo unde te aștepți mai puțin, adică la muncă. Te ia cu leșin și cazi din picioare. Ai norme, iar orele suplimentare însumează cît jumătate de zi de lucru. Nu te plîngi. Nici nu te-ar asculta nimeni sau, dacă strîmbi cumva din nas, și s-ar arăta, elegant, ușa. Înghiți orice. E o virtute să rabzi și mare e bucuria cînd ai unde pleca de acasă, plus o listă: o rată, un leasing și doi copii la grădiniță. În plus, te mai ai pe tine.

După aproape doi ani de criză, ne-am împărțit, oarecum, în două lumi bolnave, care duc două poveri urîte: sărăcia și grijile. Lumea celor care-și mănîncă chinuit șomajul, cu înghițituri mici, să le-ajungă și pentru luna viitoare și lumea celor care mor de epuizare, de stres sau, dacă vreți, de-atîta muncă. Poate n-ați auzit de Carmen Cîciu. E femeia care a murit, zilele trecute, de grija zilei de mîine. Am avut un precedent pe care l-am ținut o săptămînă în „breaking news”.

L-am uitat sau poate ni s-a părut neadevărat că poți termina cu viața din cauza epuizării. Pe Carmen o luau în fiecare seară de la birou cînd soțul, cînd cumnatul. Asta pentru că cei doi copii ai familiei trebuiau să trăiască, să se joace, să se plimbe, chiar și fără mama. Ea era, însă, toată ziua la serviciu, făcînd ore peste ore suplimentare, ca să mai aibă unde pleca de acasă.

În ultima ei zi de viață și de muncă, la serviciu a așteptat-o Ambulanța și, la spital, un alai de doctori. N-au avut ce să-i mai facă, după cîteva ore de comă profundă. Medicii anunțaseră că n-o să-și revină niciodată. O știre despre cazul ăsta te poate înnebuni în două secunde: cînd încă mai trăia, Inspectoratul Muncii anunțase că începe ancheta în cazul angajatorului doar dacă femeia moare. Dacă își revine și poate să umble, chiar dacă are sechele, parcă nu s-a întîmplat nimic. Totul merge mai departe. La următorul buletin de știri, Carmen se sfîrșise.

Colegii spuneau că era muncitoare. O femeie excelentă, c-o familie frumoasă. Șefii – că nu depășea zece ore de muncă pe zi. Soțul – că firma i-a luat, cumva, mama copiilor. Carmen este, pe lîngă toate astea, cel mai trist exemplu. Dar și cel mai credibil. Doar cînd se moare ajungem să băgăm de seamă.

Ionela SĂVESCU