Țiganii noștri
Opinia de la centru 6 octombrie 2010 Niciun comentariu la Țiganii noștri 2Defa e o țigăncușă oacheșă, deșteaptă și cu o memorie extraordinară. Ne-a demonstrat-o în fiecare zi cînd apărea o figură nouă pe holul lung al spitalului. Auzi, unde stai? Eu te cunosc pe tine! Defa e numele ei de cazan, e nemțesc. De fapt, vine de la o casă de film din Germania – DEFA Berlin, care pare-se, pe timpul lui Ceaușescu mai scapă cîte un lungmetraj și pe la noi, după cum ne informează cea mai în vîrstă dintre pacientele din salon.
În buletin e Letiția, dar nu răspunde cînd vreo asistentă o întreabă cu ochii în fișă cum se mai simte. Ea e Defa, are 25 de ani, un copil de doi, un soț narcoman și pungaș, o soră îndrăgostită lulea de un băiat care o înjură la telefon, un tată plecat la Zaragosa și o mamă grijulie. Stă la spital de ceva vreme pentru că are hepatită – B, C și D – și după cum glumim noi, colegele ei de salon, ar fi putut avea tot alfabetul dacă nu venea mai repede să se trateze. Rîde mult de ai zice că nu o doare nimic niciodată, iar fața îi e atît de galbenă de parcă cineva ar fi înlocuit-o cu o lămîie.
Nici ea nu știe de ce a chinuit-o Dumnezeu atîta de s-a văzut la vîrsta asta așa bolnavă și cu o fetiță în brațe. Uneori plînge, storcînd din inima cele mai mari lacrimi pe care le-am putut vedea vreodată, îi trece repede și imediat rîde cu poftă, de parcă nu e în spital, ci pe treptele unei discoteci. Dacă s-o face vreodată bine, o să fugă după tatăl ei la spanioli să facă bani pentru fetiță.
Defa rămîne cu gîndurile ei și orice-am spune noi, româncele, că nu-i așa o tragedie să fii o mamă singură la 25 de ani, ea stă, ne dă dreptate, dar ochii îi scînteie a alte gînduri. Și e iute la mînie, ia foc cînd i se face o nedreptate și imediat îi scapă cîteva înjurături scurte printre dinții imaculați. Ne-am împrietenit, în cele zece zile în care am fost colege de salon și vecine de paturi. N-a mai împrumutat niciodată bani de la mine după ce a văzut că nu-i iau înapoi. Iar cînd mi-a fost rău, a stat lîngă mine, ținîndu-mi perfuzia, gata-gata să cheme asistenta.
Defa e țigancă, „românizată”, după cum spune, nu vorbește romanes decît atunci cînd e imperios necesar să ascundă de urechile albe vreun secret. Sîngele ei clocotește la fiecare nedreptate și tradiția o are scrisă pe inimă ca un tatuaj. Știe și ea că n-o să-și poată lăsa bărbatul printr-o semnatură la tribunal, oricît de rău o fi, ca familia e cea mai de preț și dacă cineva te ajută, e musai să-l răsplătești. Pentru că „țiganu’ pînă cînd nu suferă…”
Andreea ARCHIP
Adaugă un comentariu