Tonomatul sau comertul de organe

As vrea sa-mi explice cineva, cu mai multa experienta in a vietii mizerie, cum ar trebui sa ma vind in asa fel incit sa iau cit mai multi bani pe mine? Ce strategii sa abordez? Sa-i las pe altii sa ma ridice pe talger, sa-mi scoata hainele si sa ma analizeze, urmind ca preferintele lor sa ma taie intr-un mod aleatoriu? Sau poate ar trebui sa ma scot la mezat de unul singur si sa-mi fac reclama, bazindu-ma pe experienta proprie si pe calitatea organelor: ficatul – 200 de euro (pentru ca nu consum alcool), inima si plaminii – 500 de euro (sportul poate face minuni), rinichii – 250 de euro (beau cel putin doi litri de apa pe zi), picioarele – 800 de euro (sportul face minuni din nou).

Poate parea grotesc, dar societatea de consum in care traiesc ma forteaza, in mod violent, sa accept regulile unui joc pervers, care devine cu fiecare zi sport national: care-i valoarea organului necesar altora?

Problema n-ar fi sa renunt pentru o zi la ficat pentru un muribund in ideea ca si alti 364 ca mine fac acest lucru in fiecare zi, cu un scop nobil. Dar ce ma fac atunci cind cineva vrea sa-mi amputeze miinile, sa-mi schilodeasca degetele si sa-mi intunece mintea pentru ca el sa poata trai linistit macar o vreme, bazindu-se pe brusca imbolnavire a mea.

Zilele trecute un primar, o sa-l numim Adrian, a vrut sa-mi taie degetele, sa-mi coasa gura si sa-mi imbete neuronii cu citeva hirtii de 100 de euro. Poate o inghetata, o seara in cel mai tare bar din Capitala, ca sa-mi vad de treaba mea pina la alegeri si sa-l las in plata Domnului, ca dupa aia poate bucataria mea o sa aiba frigider nou sau aragaz si, de ce nu, voi primi acel picior in fund, necesar propulsarii numelui de Ciurcanu in capul listei unui ANL. "As vrea sa avem o relatie speciala. Sinteti tinar, aveti un viitor in fata", mi s-a spus calm, in timp ce plicul se dorea oferit intr-o brosura ce anunta proiecte marete si furtuna in sectorul in care linistea, dezordinea si mizeria au stat ca la ele acasa timp de trei ani.

Nu are rost sa povestesc ce s-a intimplat cu banii, tinind cont de faptul ca nimeni, oricit de hipercorect ar fi, nu s-ar autodenunta intr-un text sau si-ar baga cuie-n degetele pacatoase. In urma refuzului meu cit se poate de politicos si a dezamagirii edilului, altii, in urma mea, au imbratisat cadoul primavaratec cu iz de iasomie si, cred, inca ii pupa degetul mic primarului in asteptarea frigiderului poate promis.

Va pot povesti insa cum mi se pare ca ma privesc alesii locali, consilierii din primarii si alte fete luminate: "Uite-l si pe tinarul asta, crede ca face o furtuna in paharul cu apa. Stai cuminte baietel, ca-ti cautam organul".

Din pacate lumea jurnalistilor nu e populata de tonomate, ci de indivizi care imbratiseaza handicapul si se automutileaza intr-un joc fara o legatura cu institutia numita Cazinoul, ci cu macelaria spirituala.

Andrei Ciurcanu