Torționarul și testamentul lui

Pe 29 septembrie 2009 fostul șef al Direcției Securității Statului din anii ’80, Nicolae Pleșiță, se stingea liniștit, sub atenta supraveghere a cadrelor medicale de la Spitalul SRI din Capitală. Avea 80 de ani și un „palmares” înfiorător: pusese în aplicare „planul de măsuri” comandat de Ceaușescu pentru „neutralizarea” disidenților români aflați în stră­ină­tate.

Mîncase și băuse la aceeași masă cu teroristul Carlos Șacalul, despre care își amintea cu plăcere – „un latin, de-al nostru” – că îl angajase să scape de jurnaliștii români de la Europa Liberă. Se spune că, în ciuda gradului său superior, Pleșiță nu s-a ferit niciodată să pună umărul la derularea anchetelor, să-și suflece mî­­necile și să bată prin beciuri, ală­tu­ri de „călăii” de rang inferior din structurile Se­cu­rității. „I-am ucis, bineînțeles. Asta făceam noi!¨, spu­nea fostul general, în 2006, în cadrul unei emisiuni televizate, despre dușmanii regimului comunist.

În 2006, În cadrul unei emisiuni televizate, despre dușmanii regimului comunist. În urma lui Pleșiță a rămas, ca un tes­tament rușinos, ancheta penală ni­cio­dată finalizată pentru atentatul din fe­bruarie 1981, de la sediul postului de radio Europa Liberă. Atunci, 15 ki­lograme de explozibil au fost de ajuns: pereții s-au spart pe o lungime de 1,80 metri, până la pardoseala piv­niței, multe spații de lucru au fost dis­truse complet, cu tot cu ins­ta­la­țiile din interior. Asiguratorii au eva­luat daunele la valoarea de 4 miliar­de de mărci germane, numai în interiorul clădirii. Bomba a atins și dincolo de sediul postului de radio. Pa­tru angajați ai postului de radio au fost grav răniți, iar alte patru persoa­ne aflate în clădirile din jur, unde aproape 400 de geamuri au „zburat”, au suferit răni ușoare.

Pleșiță nu s-a ferit să-și asume „opera”, după 1989. Dar adăuga, „Ceaușescu m-a pus”. După una dintre rundele de audieri cu procurorii, le vorbea ziariștilor despre „simple fleacuri” cînd se referea la acuzațiile de terorism. Erau bune doar de povești la gura sobei. Apoi justiția română a aplicat o rețetă mult prea cunoscută: cu puțin timp înainte să moară, Pleșiță a scăpat de valul de acuzații formulate împotriva sa – omor deosebit de grav, tentativă de omor deosebit de grav, vătămare corporală, lipsire de libertate, răpire de persoane, fals în înscrisuri oficiale și uz de fals… Astăzi, dosarul e pe punctul de a fi „închis”. În viață, dintre învinuiții din dosar, mai este fostul ministru de Interne al lui Ceau­șescu, Tudor Postelnicu, un alt nu­me de tristă amintire. El a semnat „planul de măsuri” pus în practică de Pleșiță. Postelnicu are acum 78 de ani, a devenit și el „invizibil” și pro­cu­rorii nu prea dau semne că l-ar deranja pe „bătrîn” cu vreo vizită la Parchet prea curînd.

Pe Nicolae Pleșiță, l-au însoțit pe ultimul drum, în liniște, oameni care îl vedeau ca pe un erou național. Cineva a zis chiar că era un „tip de treabă”. Au fost mulți ofițeri de Securitate sau din noul SRI. Cineva a strigat către ziariști: „Sînteți toți niște jigodii!”. Nimeni n-a fotografiat, nimeni n-a filmat la biserica Sfântul Dimitrie din Curtea de Argeș care l-a încăput pe torționar. A fost o zi de sfârșit de septembrie destul de calmă. S-au adus coroane, s-au adus garoafe. S-a tăcut mult la moartea lui Nicolae Pleșiță.

Andrei UDIȘTEANU