Un hoț milostiv

De Bebiță nu ne-a plăcut de la prima vedere. Chiar de atunci de cînd ne-am urcat în metrou și ne-am izbit cu privirea de ochii lui tă­ioși, de trupul pipernicit, dar în­gri­jit, aplecat puțin în față, ca la pîn­dă, ne-am ferit să-i stăm în preajmă. Ho­țomanul însă ne-a căutat cu pri­virea și numai ce l-am văzut așe­zîndu-se lîngă noi. El pe locurile ce­lor cu dizabilități, noi mai spre mij­loc, sprijinite de o bară.

Nici nu știam încă ce gînduri în­tunecate purta, cînd i-am atras a­tenția Patriciei, colega care mă în­soțea, să-și țină geanta mai a­proape, la care el, surprins de-a bi­nelea, încît și-a luat mîinile de pe portofelul prietenei mele și le-a în­crucișat a lehamite, ne-a întrebat: „Sînteți românce?” Noi nu-i răs­pundem, iar cînd înțelege că nici nu aveam de gînd să o facem, ada­u­gă cu necaz. „Acum îți furam por­to­fe­lul și-ți făceam ananghie, noroc de prietena ta, că te-a avertizat. Pen­tru că ești româncă te iert acum, dar data viitoare…”.

Cîteva secunde după, eram amîn­două statui umane, dar mai apoi, cel puțin eu, mi-am amintit că în geantă aveam două portofele, dintre care unul era al altcuiva și atunci am vrut să le verific, cît mai discret posibil, însă mîinile nu mă ascultau. Încremenisem cu totul și nu puteam decît să mă uit la Pa­tri­cia și să mă gîndesc că probabil deja a „operat-o” și acum face conversație doar de dragul limbii ro­mâne. Dar nu.

Bebiță-i hoțul milostiv. Și nu fură de la unii să dea la alții, ci fu­ră pentru el, pentru familia din Ro­mânia și uneori din monotonie „pen­tru că doar asta știu să fac de la zece ani, cam de cînd am început să fac și pîrnaie. Altceva, ce? Să mun­cesc?” Noi puțin mai animate, îi răs­pundem naiv că „da”, dar Be­bi­ță cu textul pregătit începe să ne argumenteze că nu e cu pu­tin­ță. „Cine mă mai angajează pe mi­ne, țigan de 45 de ani, în ziua de azi? Ce experiență am eu? Nu­mai în buzunăreli și la mititica.”

Bebiță vede închisoarea mai des decît își iau concediu românii ca­re lucrează în străinătate ca să vi­nă acasă, o dată sau de două ori pe an.

Țiganul se odihnește „la ră­coa­re” de mai multe ori într-un an, pentru că posibilitatea de a-l prinde poliția este la fel de mare pre­cum sînt șansele de a ieși iar la vînat pe liniile de metrou. „Di­fe­ren­ța o face legea. La noi, dacă te-a prins că furi din buzunare, îți dă în­tre șapte și 12 ani, iar aici între 24 și 72 de ore. Și-atunci unde e mai bi­ne, în Craiova sau în Barcelona?”

Iulia CIUHU